Reacțiile pasionale, dar mai împărțite decât Marea Roșie în fața lui Moise pe care articolul precedent, despre „Muma lui Ștefan cel Mare”, mă împing să lărgesc orizontul de referință la mine însumi, ca părinte. Cred că în viață ai două alegeri – fie nu judeci pe nimeni, fie, dacă o faci, trebuie să te judeci după aceleași reguli cu care-i judeci pe ceilalți, de preferință nițeluș mai aspru. Realizând că nu pot fi o persoană relaxată, tolerantă, am muncit extrem de mult să mă evaluez „la sânge” și, mai mult, cu timpul, am învățat să trăiesc cu această evaluare extrem de dură pe care mi-o fac.
FAPTELE
În 2009 i-am dat trei palme peste cap fiului meu și am țipat la el. A doua zi, la școală, s-a plâns învățătoarei sale – la 9 ani era încă în clasele primare care sunt șase la număr în Canada. Aceasta este obligată prin lege să raporteze. I-a spus directoarei, care a sunat Child Aid Services (CAS – așa se numește departamentul de guvern care investighează sesizările de abuz asupra copilului). Am fost sunat pe celular de reprezentantul CAS pentru un interviu înainte de a ridica copilul.
La interviu am explicat că fiul meu poate depune mărturie că aceste incidente sunt extrem de rare. Mi s-a spus că a declarat deja acest lucru și că nu dorește altceva decât ca eu să nu-l mai plesnesc vreodată. Tânărul de 22-23 de ani care-mi lua interviul mi-a mai spus că a vorbit cu învățătorii și au sunat-o și pe mamă, de care eram divorțat de aproape doi ani, și toți au confirmat că nu este vorba de un abuz sistematic. Am recunoscut că mi-am pierdut cumpătul și că regret sincer incidentul.
Apoi, angajatul CAS a purces să-mi țină o morală ca unui copil: violența nu ajută niciodată, risc să-mi fie luat Gabriel din încredințare ș.a.m.d. A spus că ancheta lui va continua dar că, având în vedere că-mi recunosc fapta și regret sincer, nu crede că va duce la probleme ulterioare, dar că dosarul va rămâne și repetarea faptei va crea o istorie de abuz.
CONSIDERAȚII COLATERALE
A fost o umilință greu de descris să fii investigat de acest om cu 15 ani peste juniorul tău și să ți se dea lecții de creștere a copilului, când el însuşi avea un copil de doar 6 luni. Mai dificil de îndurat decât această umilință exterioară a fost, însă, umilința interioară a conștientizării greșelii. Desigur, aș putea să mă cantonez în defensivă, să minimizez fapta – doar nu l-am omorât și, oricum, aceste incidente au fost extrem de rare. Aș putea povesti circumstanțele drept scuză – era a doua seară când, după două ore, mintea i se înnodase și nu reușea să-și termine temele, deja îi dădusem un bilet de scutire cu o seară precedentă. Era ora 9 seara și aveam și de făcut mâncare pentru a doua zi și anticipam că o zi începută la 7 am nu se va termina decât după miezul nopții. Mental eram obosit, situația mea, singurătatea mă deprimau.
Prostii! Când tragem linia și eliminăm zgomotul inutil al explicațiilor și justificărilor cu care ne apărăm, rămâne un singur adevăr: greșisem – îmi vărsasem nervii și frustrarea în cele trei palme care i le-am dat peste cap și în scandalul pe care i l-am făcut. Nu erau niște palme care să schimbe ceva – înțelegeam foarte bine că mintea nu i se va debloca sub lovituri și că, din cauza condiției lui, la capătul zilei, obosit, mintea lui nu mai funcționa ca la 9 dimineața. Greșisem și din punct de vedere legal – nu e voie să lovești peste față sau cap și nu e voie să lovești la mânie.
Ce vină avea fiul meu de toate acele circumstanțe? Absolut nici una. Nu era rea voință din partea lui și acesta e singurul lucru pe care ar fi trebuit să-l am în minte. Am extrem de puțină simpatie pentru acei părinți care-și folosesc grijile personale, angoasele, deziluziile sentimentale ca scuză pentru a le face viața mizerabilă copiilor. De ce aș avea mai multă simpatie pentru mine, cu atât mai mult cu cât știu că existența fiului meu, dragostea și admirația lui, nevoia sa de mine erau ceea ce făcea viața mea suportabilă?
SOLUȚIA
Ca întotdeauna, în criză, spre deosebire de mulți alții, mie mi se adună mințile, în loc să mi se împrăștie. Ieșind de la interviu, l-am luat de la after-school ca să mergem spre casă. Nu i-am făcut niciun reproș, deși cred că-l aștepta. De ce i-aș fi făcut?! Eram decis să transform o rușine și o umilință în ceva pozitiv. În mașină am început prin a-i spune:
„Înainte de toate, trebuie să știi că dacă te mai lovesc vreodată investigatorul CAS mi-a spus că te pot pierde și nu vreau să te pierd. Așa că, de acum încolo, ești în cea mai mare siguranță din punct de vedere al pedepsei fizice. Nu se va mai întâmpla!”
Apoi i-am spus că am fost mânios și nedrept și mi-am cerut iertare pentru izbucnire. L-am întrebat ce dorește:
„Ți-am spus că nu vreau să te pierd și că timpul petrecut cu tine este foarte prețios pentru mine, dar, dacă tu dorești, pot renunța la timpul meu cu tine și poți locui cu mama ta. Nu e un capăt de țară – te voi lua în weekend și vacanțe și vom avea experiențe foarte plăcute chiar și în aceste condiții. Vreau să fii foarte cinstit – cu tine, cu mine – și nu vreau să-mi spui ce crezi că mi-aș dori eu să aud.”
A spus – repede, ceea ce m-a convins că-i adevărul – că vrea să stea cu mine cu condiția să nu-l mai lovesc niciodată. I-am promis, încă o dată, că este în deplină siguranță din acest punct de vedere și am condus spre casă.
Pas cu pas, am muncit cu mine însumi să nu mă mai las purtat de mânie și frustrare, nici chiar când aveam cele mai întemeiate motive din lume. Am continuat – așa cum o făceam de câțiva ani – să-l îmbrățișez și să-i spun mai des că-l iubesc, după principiul „trebuie să umpli cămara când recolta e bună pentru acele momente când recolta e slabă”. Nu pot să vă spun ce greu a fost (și mai este) să-mi gestionez caracterul și reacțiile naturale. Chiar și o ridicare de voce, uzuală la părinți și cu care mulți copii sunt obișnuiți și ridică din umeri, un „La ce mama dracului te gândeai când ai făcut asta?” îi aduceau lacrimi în ochi.
Am învățat să subliniez că atunci când e certat este doar pentru problema punctuală despre care discutăm și că, per ansamblu, toate-s bune și-s foarte mândru de succesele și progresele lui. N-am renunțat la frâie – mi s-ar părea absurd s-o fac – ci doar mi-am rafinat tacticile. Dau mai mare atenție iritării incipiente și fie plec eu de lângă el, fie îl rog să mă lase puțin ca să-mi revin. Deslușesc mai ușor ce poate fi schimbat și încerc să schimb din timp și îmi ajustez viața în jurul celor ce nu pot fi schimbate.
CONCLUZIA
Știu că mă bag în gura lumii cu această destăinuire. Fiecare va vedea ce dorește în povestea celui mai rușinos moment din viața mea și, dacă e să mă iau după tiparele culturii noastre, mulți vor fi acei care mă vor înfiera. Nu mă deranjează – socoteală pentru faptele mele dau numai celor pe care-i iubesc și conștiinței mele .
Orice se va spune, conștiința îmi spune că fac un lucru bun scriind aceste rânduri – dacă arăți cu degetul, e musai să arăți și spre tine. Da, judec – nu mă pot împiedica – dar mă judec și pe mine. Mi s-a spus chiar că judec aspru; aceasta e normal pentru că, uzual, nimeni nu are – ca acum – șansa de a-mi auzi gândurile ca să știe ce apru mă judec. Ce este însă, diferit, de – să zicem – acum 15 ani, este că atunci când mă judec îmi dau condamnări rezonabile: îmi impun să remediez – dacă mai este posibil – ceea ce am greșit, să rămân cu lecții ca să mă împotmolesc în greșeli deja făcute (sunt atâtea noi de făcut, nu?!). O anihilare emoțională și o pedepsire prea dura a eu-lui nu ajută pe nimeni ci, din contră, se revarsă din nou asupra celorlalți din jur. E clar că multe greșeli se vor repeta. Uneori câștigi bătăliile cu tine însuți, alteori le pierzi, dar finalul incert nu este motiv să nu le porți.
N.B. Autorul are în pregătire o carte ce va apărea curând la Editura Tritonic. Stay tuned! 🙂
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
