Dacă „mă-sa lui Ștefan cel Mare” nu vrea să-ți deschidă ușa castelului, atunci închiriază-ți o garsonieră!

Your tuppence

1. 
   andreea / 14 July 2016 14:47

   bravo, bai! lasa i singuri sa se bucure de inchipuita liniste pe care o au. am mai spus si cu alta ocazie ca unii parinti nu merita nimic de la nimeni.

   

   

   Reply ↓
2. 
   Olimpia / 1 July 2016 9:52

   @Andi V: te admir pentru puterea sinceritatii! Nu am avut parte de ce ai descris ci doar de maraieli dinpartea tatalui (ca d ce vreau la liceu in oras, ca e si in sat un industrial, ca de ce vreau la facultate in Bucuresti, ca doar e o pocnitoare nou infiintata si in provincie la noi, ca de vreau la bursa in strainatate ca el nu are bani sa mi-o plateasca-nici nu era nevoie, mi-o platea UE, etc etc etc..) doar pentru ca lui ii era frica sa faca aleferi “egoiste” in viata si vroia si eu sa fac la fel. A fst ok: nu m-a terorizat dar asta ramane mereu intre noi, ca nu am ajuns o gospodina ratata intr-un fund de provincie ci am avut tupeul sa studiez si sa am o cariera de succes, care ii plateste lui acum operatiile, si o familie superba.
   parintii nostrii sunt (in majoritatea cazurilor) maestrii in agrivitatea psihologica si nu numai. pentru ei copiii sunt teritoriul unde au dreptul sa fie dictatori, ca in rest subt sclavi ba la Partid, ba la sef, etc.. De aici ipocrizia lor. Succesul nostru insa nu le apartine: ne apartine doar noua. Conform psihologilor ar trebui sa fim niste legume emotionale, dar suntem adulti (mai intregi la minte si care se preocupa sincer sa isi creasca bine copii.)
   A povesti ceva nu e spalarea rufelor in public. A spune adevarul nu e indecent. cine vrea sa se ascunda dupa deget este liber, dar sa nu mai puna etichete celor care scriu. E un site creat exact pentru asa ceva: cui nu ii place ce citeste in articole poate:
   a) sa le considere o prostie si sa mearga mai dparte, pe alte site-uri mai intelgente
   b) sa se opreasca din citit de la inceput. Chiar poti sa iti dai seama despre ce e vorba in propozitie imediat, nu e nevoie sa iti mai pierzi timpul cu prostii inutile, corect?
   c) sa nu mai viziteze acest site. Daca mergi la macelarie sa nu fi oripilat ca gasesti carne…
   Reactile celor care sunt deranjati d experientele altor oameni arata doa un sindrim Stockolm perpetuat. Si dau dreptate autorului, confirmand gradul de agresivitate psihologica peroetuat in cultura noastra.
   Cum adica sa se simta copiii nedreptatiti? doar noi suntem romani, care ne iubim famlia, nu ca vesticii astia.. Aiurea.. apropape toate cunostintele mele au parinti care au creat durere, nu aducatie. Parintii normali sunt mai curand o exceptie…
   liniste sufketeasca,
   O

   

   

   Reply ↓
3. 
   Andi V. / 23 January 2016 19:22

   EPILOG. După ce s-au tras niște sfori emoționale – de către alții – și i s-a explicat mumei lui Ștefan că sunt singurul ei copil și că supărările ei pentru lucruri care n-o privesc rănesc pe toată lumea, ca niciodată, m-a sunat. A spus c-a fost cu inima alături de mine de la început iar refuzul ei de a vorbi cu mine vreo 2 săptămâni (vorbeam la cel mult 2-3 zile) a fost cauzat numai din grija de a nu-și manifesta supărarea. M-am prefăcut că o cred și, așa cum se întâmplă prea des în cultura noastră, vom merge înainte fără să discutăm deschis. Nu e mult dar am ajuns la vârsta la care mă mulțumesc pentru ce mi se oferă.
   Acum, cei care v-ați supărat pe mine așa cum mama lui Ștefan s-a supărat pe sat, făceți-vă datoria și dați note negative acestui comentariu.

   

   

   Reply ↓
4. 
   Gia / 18 January 2016 17:54

   Excelent textul, excelenta abordarea…parerea mea.

   

   

   Reply ↓
5. 
   Central Scrutinizer / 18 January 2016 10:21

   măi copile măi,

   tu nu pentru dialog scrii aici ci pentru un monolog
   tu nu cauti solutii ci confirmari si solidaritati ieftine
   tu nu intelegi ca problema, inainte de toate, este cu tine si nu cu altii
   tu nu vezi oglinda din cauza fantasmelor ce te bântuie
   tu nu ai o activitate culturala sau literara aici ci una psihotica

   Imaginea proprie ar fi cam șifonata daca toti acei oameni pe care ii mentionezi ar fi invitati sa isi exprime si ei punctul de vedere. Asa ar fi normal pentru o publicatie serioasa.

   Deunăzi un gherțoi de cantaret povestea ce copilarie trista a avut el prin canale. Or, nu mica a fost surpriza iubitorilor de emotii ieftine si can-can sa afle nu numai ca povestea nu a fost chiar asa ci si că, dimpotriva, parintii omului se straduisera să îi ofere o viata cat mai îndestulata. Om… vorba vine.

   Ce ar fi ca această publicație Catchy (aviz amatorilor!) sa caute sa publice un interviu cu parintii tai? Sunt sigur ca imaginea ar fi ceva mai echilibrata si evident mai completa. Si nu numai cu parintii… Doar asa ar fi într-adevar un spălat serios de rufe in public nu dramoleta asta lacrimogenă. Un adevarat catharsis! Ai putea avea chiar și concursul celor de la Antena 3. Sunt sigur ca te vor întelege și te vor sprijini printr-un adevarat show cu lacrimi și injurii la o ora de maxima audiență. (Cred ca emisiunea se cheama “Iarta-ma”)

   PS. Eu in locul tau as pune mana pe telefon si i-as suna pe parinti sa le spun ca imi cer iertare pentru toate supararile cauzate si pentru toate vorbele si toate gesturile care i-au ranit. Doar atat. Vei fi uimit de rezultat, te asigur.

   

   

   Reply ↓
• 
  Andi V. / 18 January 2016 14:21

  Viața trebuie că e foarte simplă pentru cei ca tine, anonimule/anonimo, care știu adevărul și-l mărturisesc. Mai complicată este doar pentru ceilalți.
  Nimeni n-ar trebui să-și ceară iertare pentru supărările altora – doar pentru ceea ce au greșit.
  E ultimul răspuns pe care ți-l mai dau pentru că îmi este limpede că ți-ai făcut părerea și dialogul este eternul monolog românesc.

  

  

  Reply ↓
• 
  Ramona / 18 January 2016 21:21

  @ Central Scrutinizer – faci parte din categoria părinților autoritari ? Ești penibil, zău, recomandându-i autorului să le ceară iertare părinților ….
  Pentru ce, pentru că există ? Pentru că nu s-a supus cu obediență voinței maică-sii, care simte nevoia să- facă educație și la vărsta asta sau, de nu, îl respinge cu înverșunare dacă nu face ce vrea ea ? Cunosc stilul, am avut cam același soi de părinți, ambii tindeau spre neglijență și neștiință în a comunica cu copilul. Pentru asta să le cer iertare ?
  Cât despre rezultatul care va uimi, cred că toți cei căpătuiți cu astfel de părinți pe care, e drept, nu ni-i alegem, genul ăsta de acțiune e ca urlatul la lună, fără ecou și fără rezultat. Pot spune că pe astfel de oameni-părinți îi lasă reci aproape orice urmă de sensibilitate sau chiar dacă îi afectează pe moment, nu le poate determina schimbarea comportamentului măcar de la un timp încolo față de respectivul copil. Prăpastia căscată între suflete a devenit prea mare între timp..

  

  

  Reply ↓
6. 
   Ralu / 17 January 2016 18:36

   Mi-e dor de vremurile de demult in care rufele murdare se spalau in familie si ieseau, pana la urma, curate si parfumate. Masina asta de spalat virtuala este atat de murdara incat, nu numai ca nu le spala, ci le face zdrente si le impregneaza cu un miros fetid. Comentariul meu este valabil pentru toti parintii, copiii, verii, nepotii, cumnatii, sotii, sotiile si alte neamuri care aleg aceasta procedura.

   1

   

   Reply ↓
• 
  Andi V. / 17 January 2016 20:18

  @Raluca – Cam toți suntem foarte buni la a puncta problemele dar mult mai slabi când vine vorba de propunerea soluțiilor. Ce facem atunci când spălarea nu-i posibilă?Atunci când oamenii preferă să meargă cu rufe murdare și nu doresc să se uite în oglindă de teama de a nu descoperi că au ceva de îndreptat.
  Aș putea spune că aceasta – evitarea oglinditului – e un sport național. Nu vorbim despre nimic – dacă vorbim o facem în monologuri, pe criteriul “nu-mi spune mie, știu eu mai bine” – și o ținem înăuntru și o vărsăm asupra altora care n-au nimic de-a face cu frustrările noastre.
  Timpurile de care vorbești nu cred c-au existat. Poate vor veni. Dar copacul trebuie zgâlțânat ca să se ajungă la dialog. Părinții de tipul celor descriși de mine n-au absolut nimic de învățat de la copilul lor. Faptul că acel copil n-a murit până la vârsta adultă este, în viziunea lor, dovada succesului educațional și n-o să-i învețe pe ei nimic un mucos.
  Pentru acel articol – “Fără cuvinte” – extrem de iubitor și înțelegător față de bunica mea mi s-a reproșat că-mi fac bunica de râs menționând că a fost analfabetă. Ca și cum alfabetizarea e garanția unui om bun și drept.

  

  

  Reply ↓
7. 
   Andi V. / 17 January 2016 17:59

   Nu mă pot împiedica să observ că problema principală punctată de cei care n-au apreciat articolul este faptul că rufele nu se spală în familie. Abuzurile și lipsa de simțire, modul în care-i rănim pe ceilalți, chiar și pe cei apropiați, trebuie – conform tradiției noastre – ținute sub preș și nu expuse la vedere.
   Este o gândire învechită. Dacă ți s-a dat un pumn și ai ochiul vânăt, spune c-ai căzut și ai venit cu ochiul în balustradă, dacă ți-ai tăiat venele, spune că ai avut o cădere nervoasă din cauză c-ai învățat prea mult, ascunde și nu trata dacă ai o boală psihică – nici măcar nu cere un diagnostic – pentru că-i rușine.
   Domnilor și doamnelor, am pășit în secolul XXI – prea puține lucruri mai sunt personale.

   2

   

   Reply ↓
8. 
   Cornelia / 17 January 2016 11:13

   Daca fiecare si-ar descoperi realitatea propriei sale fiinţe, orice problema s-ar rezolva în cel mai fericit mod posibil. Iar relaţiile umane ar crea un adevarat paradis pe această planetă. Din pacate cei mai multi nici nu intentioneaza si evident nici nu se apropie de acest nivel de constientizare. Fara sa fac prea multa psihologie remarc doar cateva aspecte :
   • Situatiile personale supuse dezbaterii publice nu mai raman personale. Personale raman intr-un jurnal, la spovedanie sau in psihoterapie.
   • Cuvintele scrise despre oricine, parinti sau nu, nu contin dovada adevarului suprem ( nu avem si perspectiva lor, nu-I asa ?), ci doar o viziune (care poate fi corecta sau nu). Cand numarul articolelor care contin agresivitate mascata intelectual (intamplator il citisem si pe cel cu julfa) devin semnificative si vehemente in spatiul public, eu deja incep sa ma gandesc la patologia autorului.
   Stiu si eu, desigur, ca parintii sunt cel mai adesea imperfecti. Ei ne ofera doua tipologii mari de modele: bun sau rau. Poti fi ca ei daca modelul e bun, poti fugi cat te tin picioarele de patternul negativ. In ambele situatii avantajul il detine cel care intelege cum functioneaza lucrurile. Sa critici, sa judeci, sa versi venin dovedeste din pacate inca un caz de neintelegere a propriilor experiente, a propriilor actiuni, a vietii insisi. Riscul impartasirii in spatiul public a traumelor personale si cautarea de adepti este urias: te cantoneaza in convingerea ca esti cel care detine adevarul absolut. Te indeparteaza de intelegerea faptelor , acceptarea lor si descoperirea propriei constiinte.
   Lumea e cum ne-o construim. Cum o percepem. Cum ne dezvoltam, mai apoi folosindu-ne de lectiile noastre, de invataturile noastre si de acceptarea lor. Daca ele exista, bineinteles.
   Intrevad ideea ca texte de genul acesta pot fi un test de bovarism …

   1

   

   Reply ↓
• 
  Andi V. / 17 January 2016 17:12

  @Cornelia. Inteleg ceea ce vrei sa spui. Totul este relativ si subiectiv. Nu?! Este o obsesie a mea – cum sa deslusesc prin subiectivismul opiniilor, cum sa aflu daca e ceva in neregula cu mine sau cu cel pe care-l critic. Stiu ca pare o afirmatie absurda, coborata din pod si greu de crezut dar, in ciuda laturii mele puternic emotionale, am si o latura matematica cu care judec lucrurile. Cred ca am dat cezarului ce este a cezarului si am spus ca mi s-au oferit multe. In acelasi timp, judecam ceea ce ni se da prin pretul pe care-l platim – daca acesta este mult prea mare, ne scarbim si nu mai apreciem.
  Faptele sunt asa cum sunt si sunt prea multe ca sa le insir in totalitatea lor. Nu cred ca este posibil sa relativizam prea mult faptul ca fara absolut nici o conversatie, doar pe baza unui instinct si a unor deductii, mama ii transmite fiului “cauta-ti o garsoniera, ceva, noi suntem prea ocupati” si-i amaraste si se dezice de un moment care trebuia sa fie de mandrie si de multumire pentru amandoi. Un copil, mai ales unul trecut de tinerete, care este complet pe picioarele lui si, dupa toate insemnele superficiale ale societatii, o persoana de succes, n-are nevoie de mai mult decat de intelegere.
  Si eu, fara sa fac prea multa psihologie, pot spune ca la fel cum textul meu spune ceva personal, neplacerea vadita din 2 comentarii, spune altceva, la fel de personal, niste probleme similare dar vazute de pe partea cealalta a baricadei.

  

  

  Reply ↓
• 
  Monica V / 17 January 2016 17:49

  Am sesizat si eu o agresivitate usor (:) ) gratuita in comentarii. Prea multa vehementa- incep sa cred ca este ceva personal.
  Eu exist si gandesc de sine statator, intamplator am intalnit o “muma lui Stefan cel Mare”,”Stefanul” fiind omul meu drag, am stat la hotel, am mancat la restaurant, am fost tinuta la poarta si la exprimarea umilei dorinte de a bea un pahar cu apa, am primit unul ( evident tot la poarta).Extrapoland,nu numai copiii trebuie sa isi respecte parintii, ci si parintii copiii.
  E usor de teoretizat, cu atat mai mult pentru cei cu studii in domeniu. E mai greu de trait asa ceva, de purtat in suflet povara absurdului.

  

  
9. 
   Andi V. / 17 January 2016 2:52

   @Central Scrutinizer. Multumesc pentru comentariu. Pentru lipsa de respect pe care mi-o aratati n-am cum sa va multumesc. Oricum, daca nu mai astept apreciere si respect din partea parintilor mei, va imaginati ca nu-l astept de la un necunoscut care-si da cu parerea despre, poate, o situatie personala.
   Oricum, trebuie sa stiti ca stampila de parinte, prin ea insasi, nu ne da dreptul automat la respect – desi tare ne place sa ne imaginam asta.

   2

   

   Reply ↓
10. 
    Faiantaru' / 17 January 2016 1:53

    O relatie hipnotica prin paradoxul ei. Cin’ se asteapta la ura si respingere din partea parintilor ? Pe masura locului ocupat de parinti in viata fiecaruia e cat se poate firesc sa povestiti despre ei, nefiresc ar fi daca v-ati considera un caz aparte. Majoritatea sunt emotional niste infirmi, depozitari comozi ai credintei ce pune semnul egal intre liajul sexual si casatorie si intre lauza si parinte. Si lucrurile stau asa generatie dupa generatie, dupa generatie, dupa generatie, dupa generatie … la nesfarsit. Atata timp cat nu ei sunt platnicii propriei credinte, ci altii, de ce-ar fi altfel ? Supralicitati empatia oamenilor ! : )
    P.s nu m-am intors niciodata la mormantul mamei, unde a fost inmormantat tata nici nu doresc sa aflu.

    1

    

    Reply ↓
• 
  Andi V. / 17 January 2016 3:01

  @Faiantaru’. Multumesc pentru implicare. Aveti perfecta dreptate – parintii mei nu-s nici pe departe un caz aparte, din nefericire. Vedeti chiar aici, mai jos, mania ca nu se acorda parintilor respectul pe care, se pare, ar trebui sa-l primeasca automat. Am spus – mi s-au dat multe lucruri, uneori prea multe, dar cand pretul este prea mare, te cam scarbesti de tot ce ti s-a dat. Parintii mei, chiar si acum – complet lipsit de sens – imi trimit bani. N-am nevoie de ei – ii accept pentru ei, pentru ca e singurul mod in care stiu sa-si manifeste dragostea. Cel mai adesea n-ai nevoie decat de putina intelegere.

  

  

  Reply ↓
• 
  Central Scrutinizer / 17 January 2016 13:07

  Ce tare ! Sa iti comentezei propriile comentarii scrise sub alt avatar.
  Genul asta de cazuri sunt o mina de aur pentru studiile clinice.
  Cum ziceam, slabiciunea este la editor nu la autor. Pentru ca altfel, daca nu ar fi nu s-ar povesti.

  

  
• 
  Mirela / 18 January 2016 16:25

  Și pe mine mă uimesc violența și ignoranța comentariilor la acest articol. Mie nu mi se pare că este vorba de spălat rufe în public și nici de jignirea părinților, este doar o realitate povestită așa cum a simțit omul. Eu mă regăsesc în aceste rânduri care descriu relația cu părinții, în special cu maică-mea. Chiar zilele trecute am avut o discuție cu ea despre viitorul meu divorț și deși nu are o problemă că divorțez (și ea a divorțat, la rândul ei), la orice îi spuneam avea ceva de replicat, în special că eu sunt de vină pentru toate. Iar veșnica și marea ei problemă este că eu muncesc de acasă. Pentru ea nu contează că eu câștig cât alții sau mai mult, lucrând de acasă, făcând ce îmi place și neavând program fix. Nu, pentru ea sunt doar o leneșă, care nu vrea să se ducă la muncă. Să nu mai spun că orice vrem să construim (eu și sora mea) și îi spunem și ei, răspunsul ei este: „A, nu o să faci nimic. O să vezi tu că nu reușești. Mai bine stai în banca ta!” Până și o nenorocită de nuntă care iese bine pentru toți, la mine a fost un dezastru cu plânsete multe, care l-a făcut pe soțul meu, un optimist convins și un mare iubitor de oameni, să spună: „Numai maică-ta, cu gura ei spurcată, e de vină!” (asta pentru că, nu știu de ce, dar a spus întruna că nu va veni nimeni la nuntă și cam așa a fost – iar noi suntem ăia cu zeci de prieteni și cel mai iubit cuplu 🙂 ). Și astea sunt doar așa, nimicuri. Să vorbesc despre cum m-a dat afară din casă doar pentru că nu munceam ce și cum voia ea? Și am întrebat-o: „Dar ce treabă ai tu cum fac eu banii? Dacă eu fac asta din pasiune și câștig și bani, ce problemă ai tu?” Răspunsul a fost, în lipsă de alte argumente: „Așa vreau eu să pleci, că nu te suport și nu te-am suportat niciodată!” Acum îmi scoate ochii că nu accept bani de la ea, chiar dacă n-am nevoie. Pe la 20 de ani mi-a zis să mă descurc singură, de ce să mă ajute, ce, pe ea a ajutat-o cineva? Și, ironic, da, a ajutat-o bunicul meu cu absolut tot ce a vrut să facă. I-a făcut nuntă, i-a luat mașină, i-a făcut casă și i-a mobilat-o. Acum mă amuz, amintindu-mi toate astea, atunci am suferit enorm. Am fost ani de zile sac de box (e doar o metaforă) pentru părinții mei. Un tată aproape de geniu, pe care l-am idolatrizat, dar care și-a băut mințile și o mamă care nu l-a înțeles niciodată și și-a aruncat frustrările asupra mea, în special, pentru că semănam cu el. Am avut o copilărie normală, cu bune și rele, dar adolescența a fost din filmele de groază. Și da, toate astea m-au făcut să mă întreb de ce facem copii: doar pentru a avea pe cine să ne vărsăm nervii, pe cine să punem să facă ce n-am fost noi în stare, cui să scoatem ochii mereu? Și da, am învățat pe pielea mea că respectul se câștigă, nu vine cu viața ce ți-a fost dată. Eu mereu am spus: nu am cerut să mă nasc, dacă ți-ai dorit să mă faci, atunci respectă-mă! Nu cere respect, dacă tu nu mă respecți! Pentru mine este valabil în orice relație și mai ales, în cea părinte-copil. Oamenii s-au obișnuit să ceară copiilor lor respect, dar fără să îl ofere ei înainte. Uitați mereu, dragilor, că trebuie să respectați ceea ce faceți. Și voi ați făcut copilul, nu invers, voi trebuie să înțelegeți copilul, nu invers. Am avut perioade când i-am urât pe ai mei pentru toată suferința provocată, dar în timp am iertat. Deși taică-miu a murit acum 3 ani, nici până azi nu am putut să vărs o lacrimă, iar eu sunt o persoană care plânge din orice. Iar pe maică-mea am iertat-o pentru că nu sunt o persoană ranchiunoasă și pentru că am ales să văd și părțile ei bune, dar asta nu înseamnă că nu sunt conștientă de tot. Încă învăț să am o relație cu ea și încerc să o țin la distanța potrivită. Da, am învățat multe din relația cu părinții mei, dar nu și ei din relația cu mine. Da, am învățat să nu judec și să iert pentru a putea trăi liniștit și fericit. Am învățat să iau doar ceea ce am nevoie din relațiile cu ceilalți. Da, m-a distrus emoțional și totodată, m-a întărit. Sincer, aș fi preferat să fie altfel, aș fi preferat să fiu iubită fără condiții, să fiu lăsată să fac ceea ce-mi place și să fiu încurajată. Cu siguranță astăzi aș fi ajuns acolo unde, de fapt, și-ar fi dorit și maică-mea să mă vadă. Ironic, nu? Mă rog, asta a fost așa, o altă părere.
  Spuneți voi că dacă s-ar cere și varianta părinților, ar fi alta povestea. Da, e logic să fie așa. Dar care e adevărul? Adevărul nu este, de fapt, al fiecăruia? Este greu să fii corect când ești subiectiv, de aici vin în general problemele. Fiecare are motivele lui de a se purta într-un anume fel cu ceilalți și dacă nu e dispus să asculte și să înțeleagă și alte păreri, întotdeauna varianta lui va fi cea adevărată. Eu și sora mea încercăm de o viață să-i explicăm maică-mii că ce e bun pentru ea, nu e neapărat bun și pentru noi. Nu, ea nu și nu! Aa, să vă spun bomba de zilele trecute: „Păi da (în traducere: așa-mi trebuie), nu tu ai spus mereu că tu te măriți doar din dragoste?” și răspunsul meu a fost: „Păi… și? Acum tot din dragoste divorțez!”, deși îmi stătea pe limbă să-i spun: „păi și era altfel dacă mă măritam dând cu banul, ca tine, pentru un buletin de București?”. Care a fost logica ei, mă doare mintea să încerc să înțeleg. Probabil doar pentru a-mi mai reproșa ceva.
  Și, dragilor, ceea ce spun eu sau ce a descris autorul articolului sunt cazuri banale, des întâlnite, dar nespuse. Sunt și cazuri în care părinții sunt niște jeguri umane. Nu poți cere respect doar pentru că ai un copil, trebuie să îți câștigi denumirea de „părinte”. Realitatea este că relațiile cu părinții sunt cam cele mai toxice relații din viața unui om. Așa că nu mai fiți absurzi și atât de violenți în exprimare pentru nimic, că mi-e greu să cred că toți aveți o viață perfectă. Și dacă omul preferă să vorbească despre asta, decât să reprime totul și să acumuleze frustrări, foarte bine! Ce, suna altfel dacă spunea că vorbește despre un prieten, nu? Oricum, nu ne-a explicat întreaga lui relație cu părinții, doar ne-a expus o părticică, așa că nu mai aruncați cu pietre și nu mai judecați. Că și adevărurile voastre ar cam fi date peste cap dacă am cere și părerea oamenilor din viața voastră.
  Mă bucur pentru fericiții posesori ai unor părinți exemplar de minunați și vă felicit părinții! Ar trebui să învățați de la ei să fiți, la rândul vostru, înțelegători cu cei care nu au avut aceeași fericire.
  Știu atâtea povești despre relațiile părinți-copii încât aș scrie cărți întregi!

  

  
• 
  Andi V. / 18 January 2016 19:32

  Multumesc, Mirela, pentru sustinere și pentru impartasirea povestii tale care seamana, in foarte multe aspecte cu a mea.
  Este vorba de o anumita generatie si lectiile lor pe care nu le ajustau la copiii pe care-i cresteau sau la realitate. Pentru ei “copilul se mangaie doar in somn, ca altfel si-o ia in cap”, pentru care critica celor care nu le convin (oricat de mici si triviale) trebuie amplificata pana la paroxism iar lauda pentru cele bune lipseste. Nu este nici vina lor – decat ca n-au reusit (dar nici incercat foarte tare) sa rupa povara propriei lor educatii.
  Se spune ca doar un om valoros are puterea de a-si recunoaste greselile (“it takes a great person to admit they were wrong”). Când mi s-a spus asta, in 2003, am dorit din suflet să devin o persoana de valoare, sa cresc si – la inceput cu chinuri fizice – am inceput sa fac reparatii, sa-mi cer scuze si sa-mi exprim parerea de rau atunci cand am gresit. Ce fac insa oamenii care nu au dorit sau n-au putut sa creasca? Ei se scuza, neaga, sterg cu buretele – ceea ce se numeste “intra in defensiva”.
  Când, în urmă cu ani i-am pomenit de niște bătăi soră cu moartea pe care mi le-a dat, a negat absolut totul. Degeaba i-am spus ca cel batut isi aminteste mult mai bine decat cel care administreaza bataia. Nici nu i-as fi spus-o daca n-ar fi inceput sa-mi dea, cu insistenta lectii despre cum sa ma comport cu fiul meu (ridicasem vocea la el) “El e un baiat sensibil, sa nu uiti asta. Ai grija cum te comporti!” – in fața unei ipocrizii atât de mari nu m-am putut abține să nu deschid subiectul “Si eu? Eu cum eram? Eram de scândură?”.
  Ca si in religie, iertarea si impacarea si iubirea nu pot fi atinse decat cu o spovedanie si o admisie a greselilor, urmata de incercari sincere, complete, de a nu mai repeta greselile. Știu însă că “muma” mea nu are puterea de a urma nici unul din acești pași iar eu am obosit să-mi cer iertare pentru că-mi trăiesc viața cum cred eu de cuviință și nu cum crede ea. Pentru pacea personală trebuie să acceptăm ce nu poate fi schimbat.
  (Este evident că nimic nu poate fi schimbat chiar și din atitudinea celor care dau cu dislike-ul, oricât de politicos le vorbesc. Se simt cu musca pe căciulă și trebuie să-și repete că toți copiii sunt răi și nerecunoscători – alternativa ar fi să-și spună că ei au făcut ceva greșit și asta este inacceptabil).

  

  
• 
  Central Scrutinizer / 19 January 2016 11:16

  Dear all,
  –
  1. Ideea ca josnicia umana este limitata numai la parinti este contra firii. Ea propune o interpretare in alb si negru care nu ajuta nici dialogul si nici intelegerea fenomenului.
  –
  2. Este firesc ca atunci cand citesti o astfel de poveste sa auzi si partea incriminata. Asa este corect altfel risti sa cazi prada disimularii de care fiecare e capabil.
  –
  3. Disimularea este una din “calitatile” cele mai raspandite printre persoanele abuzive, de pilda. Toti cei care comit abuzuri in familie au grija sa salveze poza de ansamblu (aparentele), si grija asta merge pana la detaliu. Asta e valabil fie ca este vorba despre un parinte fie despre un fiu sau fiica. Ah, si un mic aspect: este cunoscut faptul ca o persoana abuziva nu recunoaste niciodata ca a gresit si nu isi cere iertare niciodata (bibliografie se gaseste din belsug).
  –
  4. Tensiunile Oedipale sunt des intalnite in lumea moderna dar ele se estompeaza atunci cand fiul/fiica decid sa aiba o existanta independenta si mai ales atunci cand acea existanta este la multe mii de kilometri distanta. In acest sens, Mirela spune “Acum mă amuz, amintindu-mi toate astea, atunci am suferit enorm.” Ea nu injura printre dinti… si din acest punct de vedere marturia ei este mult mai autentica.
  –
  5. Exibarea problemelor cu parintii si, mai mult, solidaritatea celor care au probleme cu parintii nu aduce nimic bun pentru sa se bazeaza pe frustrarea celor in cauza. O solutie ar fi cautarea de ajutor specializat.
  –
  6. Exista trei exceptii la punctul anterior: atunci cand copilul este agresat fizic, atunci cand el este molestat sexual si atunci cand el este traumatizat moral. Dar, in toate aceste cazuri nu discutia pe o pagina web este solutia si cautarea unui ajutor de specialitate cum ziceam. Abuzurile insa trebuie recunoscute de toata lumea.
  –
  7. In general nu este vorba cine are dreptate si cine nu. In general orice persoana abuziva functioneaza in tandem cu victima sa. Faptul ca frustrarea ramane dupa atati ani si la asa mare distanta implica o lipsa de maturitate (este un eufemism evident) a subiectului. Nu de putine ori o astfel de frustrare se transmite generational (ca model comportamental) si nu m-as mira ca si urmasii eroului povestii de fata sa sufere consecinte/experiente similare.
  –
  8. Lipsa/refuzul/disfunctia modelului parental face ca juniorul sa sufere de o doza mare de inadaptabilitate sociala si insingurare (alcol, droguri si alte dependente sau psihoze sunt des intalnite). Fantasmele juvenile despre cum ar trebui sa fie lumea devin rigide in urma lipsei de mediere dintre tanar(a) si spatiul social si apoi devin o sursa de mari frustrari. Astfel, partenerul unui om normal nu este necesar sa fie “complet”. “Potrivit” este termenul mai adecvat unui partener.
  –
  9. Un dialog nu incepe niciodata prin acuze. Prin acuze incepe un monolog. O intrebare este mult mai potrivita pentru un dialog. Exemplu: “înjurăturile despre un ghinion fundamental în viață ți se strecoară printre dinți”. Or, dupa asa un inceput fulminant nu urmeaza cu siguranta un dialog ci o invitatie de a injura impreuna soarta de a ne fi dat asa parinti.
  –
  10. Problema principala ramane natura acestor reactii si asta nu atat din punctul de vedere al autorului/autorilor ci al intreprinderii de a face publice astfel de texte. Mi se par indoielnice motivatiile acestei platforme (si evident nu este singura) de a obtine un avantaj financiar din dramele unor oameni pentru ca este evident ca sunt drame.

  

  
• 
  Andi V. / 19 January 2016 0:41

  @ Valentina – multumesc pentru comentariu. Sunt perfect de acord cu tine – Binele si Raul nu pot fi separate (de unde exista si poza Yin si Yang). Ar fi multe de spus ce este bine si ce rau – da, daca nu ai incredere in oameni, este bine ca nu te imbeti cu apa rece si nu poti fi ranita insa, in acelasi timp, te izoleaza si de potentialul unor lucruri bune care se pot intampla cand te lasi pe spate si cineva te prinde.
  Tu vorbesti de beneficii indirecte. Articolul meu prinde – in trecere – si lucrurile bune pe care le-am primit direct de la mama mea: o gestiune buna a finantelor (dar mai relaxata decat a ei), organizare si eficienta. Indirect am avut un model despre cum sa nu actionez, in anumite situatii, cu fiul meu – si acesta e un avantaj. Otrava este in masura – prea mult sau prea putin.
  Pentru mine socotelile sunt cam incheiate si n-as fi scris acest articolas daca mania mumei pe decizii personale care n-o privesc, n-o influenteaza nu m-ar fi surprins inca o data – nu prin existenta ci prin violenta.

  

  1
• 
  Mirela / 19 January 2016 2:43

  Și eu cred că persoanele cu familii ca ale noastre înfruntă mai ușor problemele vieții și se maturizează mai repede. Ideea este să știi când să spui „stop” și când să ieși de sub influența părinților. Altfel rămâi cu sechele pe viață. Din fericire, acum sunt în stadiul în care m-am detașat de tot, le-am mulțumit pentru viața ce mi-au dat-o, dar le-am spus că o trăiesc cum vreau eu, pentru că este singura pe care o am. Mă port frumos cu maică-mea, îi povestesc de toate, iar relația s-a îmbunătățit de când am plecat de la ea. Dar când o ia pe arătură, o ignor. Încerc să fac ceea ce ea nu a fost în stare să facă pentru mine când eram copil: să o înțeleg. Mă gândesc că acum am o vârstă, sunt trecută prin multe alte experiențe devastatoare din care am învățat și am probleme mai importante decât niște aberații de-ale maică-mii. Am observat că în tot ce făceam căutam recunoaștere din partea ei. Asta până am plecat și m-am căsătorit. Atunci s-a schimbat lumea. Când m-am hotărât să mă căsătoresc eram certată și nu vorbeam cu ea, iar toate planurile le-am făcut fără ca ea să știe. A fost incredibil de bine și primul sentiment de libertate. Și așa, pas cu pas, am ajuns să nu-mi pese de ceea ce spune. O ascult, da, iar dacă are un sfat bun îl accept. Cum am spus, și eu iau părțile bune. De la taică-miu am luat stilul boem de a trăi, dragostea pentru cărți și oameni inteligenți, iubirea de oameni și înclinațiile artistice. De la el am învățat că mai bine îi explici unui om cu ce a greșit decât să te enervezi, să țipi sau să lovești (asta până nu a luat-o razna și am început să ne batem ca nebunii). Culmea este că abia acum pot să aplic asta. Până acum vreo 3 ani eram la fel de impulsivă și certăreață ca maică-mea, tocmai pentru că eram plină de frustrări și probleme nerezolvate. Ah, sunt multe de povestit, nu am mai vorbit demult de lucrurile astea :).
  Concluzia este să ne trăim viața așa cum vrem, fără regrete și fără să ne pese de părerea cuiva, indiferent cine este. Eu mereu spun că totul se întâmplă cu un motiv și dacă nu trăiam toate astea nu ajungeam aici, să fiu omul care sunt astăzi. Iar astăzi sunt mândră de mine 🙂 Să nu vă fie frică să iubiți și să vă deschideți sufletele, chiar dacă sunteți și răniți! Luați tot ce este mai bun dintr-o experiență, învățați din greșelile voastre și ale altora și păstrați amintirile frumoase! Încercați să fiți mereu tot mai buni, să nu judecați și să nu vă înrăiți sufletul! Când este greu să rămâneți pozitivi sau să iertați, să vă gândiți că tot ce faceți este pentru voi, nu pentru ceilalți! Iubiți mult!

  

  
11. 
    Monica V / 17 January 2016 0:35

    Textul este mai degraba ilustrarea unei tristeti. Nu are absolut nici o importanta daca este citit indeosebi de femei. Si femeile si barbatii rezoneaza sau nu cu ceea ce descrie autorul.
    Si daca ar fi fost fiul risipitor, parintii ( mama) ar fi putut taia vitelul cel gras. Sau macar o omleta sa ii faca- i se intoarce copilul acasa de la mii de km.
    Nu e singurul text in care autorii isi implica viata personala, exista cititori care prefera un astfel de realism NECOSMETIZAT descrierii metaforice a alinierii planetelor sau venirii iernii.
    Nu toti oamenii care au adus copii pe lume se numesc parinti, nu toti parintii merita respect si Dumnezeu nu trebuie amestecat in asta.
    Mama lui Stefan cel Mare exista – nu numai in istorie. Pentru perioade mai scurte de timp, recomand ca si alternativa la garsoniera, hotelul sau pensiunea cu mic dejun inclus 🙂

    2

    

    Reply ↓
• 
  Andi V. / 17 January 2016 2:57

  @Monica V. Multumesc pentru comentariu. Evident ca nu l-am scris din prea multa bucurie. Desi ma pregatesc pentru o reactie anapoda, violenta reactiilor inca ma surprinde. Dar nu mai este, ca in trecut, o neagra suparare si “De ce?”-urile nu ma mai napadesc. Am inteles ca exista doar un singur raspuns “Pentru ca!”.
  Imi vad de drum si incerc sa ma raportez la propria mea constiinta si nu la valorile cu care mama mea a mers in viata. Cu atat mai mult cu cat nu si-a incercat acele valori, nu a considerat normal sa le reevalueze din cand in cand. Omul care nu avanseaza in viata, este decedat cu suflu.

  

  

  Reply ↓
12. 
    Central Scrutinizer / 16 January 2016 19:27

    Textul este ilustrarea unei sociopatologii care nu ar trebui sa gaseasca o sustinere publica asa generoasa din partea unei platforme care are cat de cat legatura cu femeile ba chiar, mai bine, din partea nici unei alte platforme. Nu ar trebui fie sugerat sub nici o forma ca astfel de comportamente ar putea fi incluse printre cele permise in societate. Astfel de personaje nu ar trebui sa ajunga niciodata modele chiar si daca ar renta afacerea publicarii textelor lor. Era o vreme cand editurile aveau redactori si acesti redactori aveau niste principii morale si sociale. Astazi… a plin netul de fituici cvasi anonime ce se pun la dispozitia oricui pentru a face audienta; oricui cu pretentii de scriitor, oricui pacalit de prieteni (cati or fi), colegi sau dusmani ca ar fi fost vizitat de talent, oricui care se inchipuie cunoscator ba chiar specialist in mai toate domeniile si evident oricui considera cu modestie ca restul lumii trebuie sa simta fiorii bucuriei de a avea onoarea de a fi contemporani cu o asemenea creatura sublima. Inchipuirile nu sunt insa maligne decat atunci cand depasesc limitele fantasmei si colonizeaza lumea din jur, atunci cand ele formeaza sociopatologii care traumatizeaza oameni. De aceea, as fi mai rezervat in a promova astfel de autori intr-o lume si asa saturata de violenta domestica.
    Cum spunea cineva… cine nu isi respecta parintii nu are Dumneazeu si cine nu are Dumnezeu e capabil de orice. Departe de mine habotnicia pravoslavnica de azi, exista insa limite ale alienarii omului modern, limite care ar trebui cu calm afirmate.

    

    

    Reply ↓