Din ciclul: „Sunt plină de amintiri!”
Într-o dimineață de iunie, leneveam în pat. Era ziua mea liberă. Îmi propusesem să merg la plajă câteva ore, iar seara intenționam să-l ajut pe fostul meu șef, care avea un restaurant la vreo douăzeci de kilometri de oraș. Era o mare sărbătoare, la care participa toată suflarea comunității, cu standuri, muzică live, tombole, dans şi voie bună. Pe lângă faptul că mă distram, eram plătită foarte bine. Primeam totdeauna o sută de mărci, indiferent dacă lucram patru ore sau șapte, plus ciubucul. Colegii erau foarte simpatici, mă simțeam ca în familie.
Mi-a plăcut dintodeauna să câștig bani, cred că, la fel de mult cum îmi place să-i risipesc sau să-i dăruiesc.
În timp ce-mi făceam eu, așa, planuri, cum să-mi petrec ziua liberă, sună telefonul. Era seniorul (actualul şef-elvețianul):
– Lis, te rog, să nu mă lași! Tu ești salvarea mea! urla cu o voce mieroasă şi pițigăiată.
– Îmi pare rău, dar azi sunt liberă… bâigui eu.
– Te implor! E o doamnă extraordinară, o să-ți placă sigur. Avem un mic pavilion acolo, în grădina dânsei. Trebuie doar să servești câteva băuturi și cafele… Liiiiiiiiisss, te rog!
– Dar e așa o vreme superbă! apuc să mai zic eu, cu jale-n în glas…
– Ştiu! Promit că vei primi două zile libere în locul acestei zi. Taxiul sosește într-un sfert de oră. La zece trebuie sa fii acolo! Mulțumesc mult, ești un înger!
Dacă m-ar fi auzit cum înjur, după ce am închis telefonul, şi-ar fi schimbat impresia despre îngeri.
@TrinityPandoraKat
Am sărit din pat, mi-am făcut un duş sportiv, mi-am pus o fustiță în formă de lalea, dintr-un material foarte subțire și vaporos, o bluza fină, care avea un fel de schal (eşarfă), pe diagonala bustului, prins pe umăr și pe talie cu câte un crin bătut în perle mici. Mi-am prins părul într-un coc în formă de banană şi mi-am prins o agrafă tot cu perle. Pantofii de piele se asortau cu fusta şi poșeta. Tocmai îmi dădeam o umbră de ruj, când am auzit claxonul taxiului. M-am contemplat în oglindă şi, mulțumită de imagine, am pocnit din degete, am făcut o piruetă şi am coborât.
Taxiul m-a dus într-unul dintre cele mai selecte cartiere ale orașului, plin de vile, una mai mândră ca alta. Am coborât în fața unei case superbe, poziționate în mijlocul unui parc foarte bine îngrijit, cu bănci, statui, fântâna arteziană, îngeri. Peluza mirosea a iarbă tunsă proaspăt, zeci de rondouri cu trandafiri, maci imenși roz, crem, lila…
M-a întâmpinat chiar doamna doctor-profesor-honoris-causa-cine-a-nfipt-zambila-n brânză. Mi-a întins o mână micuță şi uscată, declinându-şi, cu o voce suavă şi distinsă, toate titlurile. Știam doar că este o somitate în oncologie. Era născută în zodia racului şi împlinea în această zi fix șaptezeci și cinci de ani. Mignon, brunețică, ageră, elegantă şi plăcută.
M-am prezentat scurt: Felicia.
– Felicia? Șeful dumneavoastră cred că foloseşte un diminutiv.
– Da, îmi spun cu toții: Lis, Felicia li se pare un nume prea lung.
Mi-a zâmbit şi m-a condus direct în bucătărie. Şi-a potrivit, în grabă, ochelarii fumurii pe năsuc şi, arătându-mi o chiuvetă plină de vase, a ciripit la fel de suav:
– Lis, vă rog să spălați vasele şi să răspundeți la telefon. Eu fug repede la gară s-o întâmpin pe Tagesmutter (un fel de bonă)! Am rămas ca la dentist şi, până să-mi revin din şoc, era deja plecată… Am început iar să bodogăn şi să înjur. Apoi am băut un pahar cu apă rece, mi-am suflecat mânecile frumoasei mele bluze, mi-am pus un prosop de bucătărie peste fustă şi am început totuși să spăl vasele, fiind de vreo zece ori întreruptă de zbârnâitul telefonului.
„Pavilion, Lis, aer liber, servești câteva băuturi, o doamnă deosebită …daaa, deosebită! Ce sunt eu? Fata-n casă, copil de mingi?? Babă senilă, urâtă, stafidită… s-a dus s-o ia pe mă-sa de rezervă! Aia câți ani o avea? O sută cinşpe? Bunică-sa o mai fi trăind? Ziua mea liberă… în puii mei!” bombăneam de mama focului.
Peste puțin timp, a apărut cu o altă bătrână. Aceasta m-a ignorat total, dar a periat cu privirea mobilele, pereții, tablourile, candelabrele, aplicele, pianul şi tot ce-i pica în mână, neîncetând să exclame:
– Ah! nu s-a schimbat nimic! Oooo, ce frumos! Vai, mai ai dulapul? Nu se poateeee! Oh!Ah! …Minunat!
Într-un final dramatic, bătrâna bonă a ațipit pe un șezlong în grădină.
Sărbătorita m-a rugat să o ajut la pregătirea pavilionului. A venit cu niște fețe de masă imense, dintr-un material îngălbenit de timp, brodate cu măiestrie. Am desfăcut-o profesional dintr-o mișcare. Doamna doctor s-a crispat.
– Lis, vă rog să umblați ușor cu ele, au peste o sută de ani!
Într-adevăr! Parcă erau din papirus …Am reușit să le întindem fără să se fărâmițeze. Apoi a adus niște boluri de cristal în care am pus niște lumânărici plutitoare în formă de nuferi și câteva petale de trandafiri…
Orele treceau, invitații nu mai veneau. Încă speram să se termine devreme ca să pot să ajung şi la celălalt job, mai spre seară.
Doamna doctor mă cheamă, din nou, în bucătărie.
– Lis, în curând va veni sora mea care este judecătoare în Düsseldorf. Ea va aduce șase cești de cafea, din acest minunat serviciu de porțelan, pe care, la moartea părinților, le-am împărțit. Vă rog să aveți mare grijă când serviți cafeaua şi, după aceea, când le veți spăla. Să nu alunece, să nu le trântiți, să nu se spargă – au o mare valoare sentimentală.
A scos cu mare atenție cele șase cești, cana de cafea, cana de lapte şi zaharnița, toate de-o urâțenie înfiorătoare. Pe un porțelan grob erau pictate niște floricele pătrățoase, albastre, de către un pictor matol sau netalentat. Mai toate ceștile suferiseră un accident la toartă, erau lipite aiurea, iar crăpăturile erau maronii. Capacul zaharniței era ciobit.
Probabil mi-a citit uimirea pe față şi a continuat:
– Este o amintire de familie, de la bunicii noștri, la care ținem foarte mult!
Peste vreo două ore a venit şi doamna judecătoare, cu soțul şi cu cele șase ouă de bibilică, pardon, cești de cafea. Mi le-a înmânat cu gesturi pioase.
Pe cât de impozantă era intrarea în vilă, cu scări de marmura şi uși masive de mahon, pe atât de modernă era ieșirea spre pavilion, care era în parcul din spatele vilei.
Ușile moderne cu sticla Tiffany, înfățișând păuni, porumbei, trestii și nori, se deschideau spre o scară de metal în formă de melc, cu niște trepte perforate elegant, în care tocurile mele subțiri intrau perfect. Coboram și urcam mai mult pe poante, adresându-le în gând toate urările de bine, stăpânei casei, invitaților, celui care a construit scara şi neuitându-l, bineînțeles, pe senior!
Am urcat și coborât de câteva zeci de ori scările, făcând acrobație cu tava plină de pahare de cristal (apă minerală, sucuri și prosecco).
În final, s-au adunat vreo șapte adulți și vreo doi copii.
În timp ce coboram cu ceștile de cafea, un drăcușor mă întărâta să fac un mic plonjon pe scări. Anii în care am jucat handbal m-au învățat să plonjez cu grație, fără să mă rănesc. Le şi vedeam pe babe leșinând la zgomotul cioburilor de porțelan. Totuși am reușit să rezist ispitei.
Peste câteva ore, când speram că pot să plec, în sfârșit, mă cheamă din nou în bucătărie .
– Lis, vă rog să tăiați acest pepene roșu, în cubulețe. Apoi spălați şi tăiați căpșunile şi le amestecați cu pepenele. Puneți un pic de zahăr pudră şi ceva frișcă separat!
Mă întrebam, cum s-o numi frate grozăvia asta de Macedonia? Nu-i apucă naiba cufureala?! Nu! Nu i-a apucat!
Peste încă ceva timp, iar mă cheamă sărbătorita în bucătărie .
– Lis, în această oală, puneți risotto si amestecați fără întrerupere atâtea minute, apoi adăugați sparanghelul alb şi boabele de mazăre încă opt minute. Puneți o ușoară priză de sare şi una de zahăr. Apoi serviți cina în pavilion!
Am rămas paf! Iote-mă, mamă, şi bucătăreasă! Spălătoreasă de vase, telefonistă, fată-n casă, bucătăreasă! Poate vrea să pun şi aspiratorul. S-o întreb dacă nu vrea să mă apuc şi de călcat! În timp ce-mi spuneam toate acestea, amestecam de zor, furioasă, în oală, cu ochii pe ceas. Le-am trântit câte-un polonic din terciul acela în farfurie, le-am înfipt un moț de sparanghel în centru, cu două boabe de mazăre în dreapta şi-n stânga (simbolic!) şi am plecat în pași de dans pe scara în formă de melc. Cina a fost servită!
Doamna doctor a observat că pe fundul oalei rămăsese cam o juma´de porție din acest „risotto à la Felicia”. A scos grijulie o punguță transparentă dintr-un sertar și m-a rugat să pun restul acela acolo ca să-l congeleze pentru altă dată, pentru că a fost delicios! Numai cruce nu mi-am făcut. Mă gândeam: „Felicia, mamă, dacă baba congelează o mână de orez, poți să uiți ciubucul. Amin! Sparge vreo două cești de cafea şi uită că ai fost aici!”
Între timp, se înserase. Fostul șef şi colegii mă sunau din oră-n oră. Muzică, veselie, atmosfera, viață:
– Te aşteptăăăăm! urlau ei.
Eu stăteam într-o liniște de cimitir, cu pâlpâiala lumânărilor, care se stingeau sfârâind în bolurile de cristal, aruncând palori bolnave pe fețele de pergament ale bătrânelor… Doar un greiere timid se mai auzea din când în când. La ora 22 punct (după 12 ore), doamna doctor mi-a mulțumit, mi-a comandat un taxi şi, înainte de a ieși, m-a îmbrățișat şi mi-a pus în mână un plic.
Acasă am constatat, cu surprindere, că-mi scrisese câteva rânduri foarte frumoase, cu speranța ca ne vom mai vedea şi la următoarele aniversări, cu multe mulțumiri şi cu… 300 de mărci. Era mai mult decât generos!
A fost totuși o zi interesantă, plină de învățăminte!
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Cred că sunt pregatită să ies din anonimat și să îmi trec numele la sfârșitul poveștii
Ce mai vor Maria și Ion azi de la căsătorie
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
