Din ciclul: „Sunt plină de amintiri”
În perioada aceea, când mergeam cu dureri de stomac la muncă și cu nervii întinși ca un arc, simpaticul meu șef italian (șobolanul) insista să ne vedem cu toții și în unica zi liberă… Din spirit de solidaritate cu ceilalți colegi, participam la întâlniri, însă fără nicio tragere de inimă. Îmi era din ce în ce mai greu să-l suport.
Într-o zi superbă de vară, mi-am programat special o oră la dentist, numai să scap de aceste întâlniri nedorite. A venit imediat cu soluția salvatoare:
– Ne întâlnim cu toții la restaurant și… când zici că ai ora?
– La zece, zic eu cu un sfert de gură.
– Ok! La zece și jumătate venim cu toții la cabinet și te așteptăm dacă nu ești gata.
– Da, dar voiam să merg la piscină după aceea. Vor fi 27 grade, soare pur.
– Super! Atunci mergem toți la piscină și apoi vă duc la cel mai grozav restaurant asiatic din Nordul Germaniei, zice el într-un exces de generozitate.
Ce naiba să mai zic?!
A două zi, merg la dentist, mă las un pic maltratată, apoi mă întâlnesc jos cu trupa care mă aștepta. Plecăm la piscină. Vreme superbă, soarele cât roata carului, pe cerul senin ca o mare de safir. Fiind o fire optimistă, încerc să văd partea plină a paharului și să mă bucur de apă. Fac o tură, două, în bazin, mă scufund, mă bălăcesc. Dintr-odată, mă cheamă o voce cunoscută:
– Felicia, uite!
Și eu privesc: Italianul, pe marginea piscinei, cu un corp superb gen acoladă, cu brațele întinse ca aripile avionului, iar sub braț, două bidinele stufoase și împrăștiate, de o culoare indefinită, nisipoasă, pe care stăteau agățate mii, zeci de mii, milioane de perle galbene aurii…. de transpirație. Stomacul mi s-a contractat, părul mi s-a ridicat vâlvoi și am început să înot vitejește spre mal, că spre scări era deja mult prea departe… În următoarele secunde, am auzit un mare pleosc și simțeam, vedeam cu ochii minții, cum biluțele acelea se împrăștie în apă, cum mă aleargă, cum mă prind, cum se cățără și se lipesc de mine… Mă simțeam ca un ovul alergat de o armată de spermatozoizi. De foarte puține ori în viață am simțit o scârbă atât de internațională. Am reușit să mă salvez și am rămas apoi o eternitate sub duș… Cred că și sub unghii mi-am dat cu jetul.
M-am întors la colegii mei. Roșcata avea un costum de baie foarte sexy, cu șnuruleț în poponeț, care-i stătea foarte bine. Pielea foarte albă și pistruiată, talia subțire, sânii de mărime potrivită, piercing-ul atârnat de ombilic. Totul era ok până ajungeai la genunchi. De acolo, în jos, picioarele se curbau și se umpleau cu un păr roșcat deschis, des și mult, ușor inelat, coborând până pe degetele pătrățoase și urâte, care se terminau cu niște unghii late, ca niște mini-ghivece de flori. Matumba -pakistanul, avea niște chiloți până la genunchi, culoarea oului de rață, ce-mi aminteau de chiloții vătuiți ai bunicii mele, pe care-i purta în iernile friguroase. Săracul, era într-o permanentă stare de erecție și se jena teribil, stând mai tot timpul pe burtă, păros ca o maimuțică, chiar și pe umeri avea un strat destul de des.
Mai tinerii colegi își înfoiau mușchii și-și învârteau capetele ca girofarele, când trecea câte-o fătucă mai înzestrată de la natură. Eu eram în afară de orice pericol în costumul meu de scafandru, negru și dintr-o bucată. Mi-am petrecut încă vreo câteva ore între plajă și duș, apoi am plecat la cel mai bun restaurant asiatic, cu chiloții lui Matumba prinși de antena de la mașină, ca să se usuce, fâlfâindu-se până în orașul învecinat, Cuxhafen.
Restaurantul era chiar frumos. Masa noastră era amplasată într-un loc de unde se putea vedea o încercare reușită, a grădinilor Semiramidei, la scară mică. Flori, susurul apei, amabilitatea asiatică, zâmbetele strălucitoare, muzică plăcută… Totul era calm, liniștitor și fain. Doar apetitul nu voia să vină. Îmi amintesc vag desertul, care era ceva cu o banană prăjită, dată prin ou și miere, cu frișcă și înghețată.
În drum spre casă, mi-am promis mie că n-o să-mi mai sacrific niciodată ziua liberă și mi-am ținut promisiunea. Că să nu mai fiu constrânsă să găsesc scuze puerile, i-am spus șefului că petrecem șase zile pe săptămâna împreună și simt nevoia de a avea o zi doar pentru mine.
– Deci, să înțeleg că nu-ți face plăcere să vii cu noi?
– DA! am spus răspicat și a înțeles.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Decât fericită la Costinești, mai bine în depresie la Monaco
“Vara este și a noastră” – a femeilor “imperfecte”
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
