Scrisoare către mama
Dragă mamă,
Deși ești în viață, nu putem vorbi, așa că am ales să-ți scriu. Mai bine zis să-mi scriu, pentru că aceste rânduri nu vor ajunge la tine.
Una din cele mai dureroase situații, cea în care părintele trăiește, dar nu poți ajunge la el. Și nu pentru că tu, copilul nu vrei să comunici cu el, ci pentru că ai înțeles cu toți porii ființei că nu poate fi și face altfel. Oricât i-ai spus și explicat, cât te-ai zbătut și i-ai strigat durerea ta! Pur și simplu, nu poate!
Când am început să te cunosc îndeaproape (conștient), aveam 7 ani. După tot acest timp trăit cu Mamaie, la Bușteni, am venit la București să locuiesc cu voi, părinții mei. Probabil, ca orice copil, voiam să o ”găsesc” și să fiu cu mama cea iubitoare și bună. Realitatea avea să fie diferită de ce speram.
Am aflat atunci că lumea ta e cuprinsă între două coordonate: tu, îndurerata și nedeptățita, pe care toți cei din jur o rănesc constant (inclusiv copilul), și tu, cea care știe cel mai bine cum ”trebuie” să se facă totul, chiar și când e vorba de viața altora.
Am încercat să mă strecor în lumea ta și să mă adaptez vreme de vreo treizeci de ani.
La început, fericită de reușită, strigam tare, să mă auzi: ”Mamaaaa, mamaaaa, sunt aici, suntem împreună!”, dar de fiecare dată, zâmbetul îmi îngheța bucuria. Tot timpul era altceva mai important care te preocupa și enerva, iar eu păream invizibilă.
– Mama, mama, încercam să te liniștesc, hai să ne luăm în brațe, să îți simt căldura, apoi te-ajut și la ce ai de făcut!
Continuai supărată tare, că nu ai timp, că ești obosită, că nu mai poți, că tu le faci pe toate și nimeni nu se gândește la tine …
Multă vreme mi-am zis că sunt egoistă și că dau buzna în lumea ta, fără să mă gândesc. Când ne spuneai mie și lui tata că ”ești bătaia noastră de joc și că te tratăm ca pe-o otreapă” mă simțeam vinovată și cumplit de tristă!
Dacă eu nu aș fi existat, tu ai fi fost fericită! Așa îmi spuneam. Așa că am încercat să fiu cât mai cuminte, cât mai bună. Să tac și doar să fiu! Să fiu lângă tine când aveai nevoie să plângi. Prima durere pe care-mi amintesc că ai împărțit-o cu mine a fost într-o zi în bucătărie, tu la masă, tăiai legume:
– Trebuie să îți spun ceva: divorțez de taică-tu, nu se mai poate așa!
Eram în clasa a II-a. Chiar cu mintea necoaptă și sufletul de atunci, mi s-a părut nedrept să-mi spui asta! Am gândit: ”sunt doar un copil, eu nu trebuie să știu asta!” Ți-am răspuns că ”nu e treaba mea!”
Întâmplarea a fost începutul unei noi relații între noi, cea în care aveam să îți devin confident. Unul dintre alții, în războiul pe care îl aveai cu tata.
Eram adult, când am avut curajul să-ți spun că nu e normal să te plângi pe umărul copilului tău. M-ai acuzat supărată că nu te iubesc și că țin cu tata! Când ratam o ceartă de-a voastră, țineai neapărat să mi-o aduci la cunoștință, cu detalii și asta în pofida faptului că îți tot spuneam să n-o mai faci. Normalitate și nu o situație izolată. Au fost perioade în care mă căutai special (veneai la mine acasă, nu mai locuiam împreună) ca să îmi spui că ”el e bolnav! Bolnav psihic!” Să vorbesc neapărat cu el să meargă să se controleze, că altfel voi avea de tras!” Potrivit unui scenariu al tău, aveam să rămân doar cu el. De ce…. nu știu nici acum, dar era o teamă care creștea în mine. Ce avea să se-ntâmple cu tine?
Nu aveam nevoie de studii ca să știu că tata nu era bolnav.
În pofida durerii, am încercat să te înțeleg și am privit mai atentă la tata. Despre el nu știam prea multe, nu era vocal, aveam doar niște amintiri blânde. Oricum, nu îmi părea un om care să merite cuvintele urâte și grele pe care i le spuneai când vă certați sau gesturile tale de dispreț. Toată viața cuvintele alea le-am simțit în stomac.
Am descoperit un om care tăcea mult și care era retras în sine. De fapt, trăia tăcând până când răbufnea. Un om extraordinar de cult și bun, foarte săritor pentru cei din jur. Și care era dispus să facă orice îi cereai, deși de multe ori era împotriva voinței sale, doar ca să ne fie bine, cum spunea el.
Am realizat atunci că eram tare departe de tatăl meu. Împărțită între voi, mă simțeam ruptă. Dar am crezut că așa trebuia să fie.
Ca hamsterii care aleargă în roată, căutam amândoi să te mulțumim. O țintă imposibil de atins, un fel de Fata Morgana. Dar nu am renunțat.
Din aproape orice, supărarea ta se putea declanșa.
Că fusesem la o petrecere la care fusese și fostul meu prieten și nu îți spusesem de asta (cu care nu avusesem niciun incident, era o persoană civilizată), că luasem primul meu onorariu mare și cumpărasem, fără să te întreb, un cadou familiei la care mă duceam în vizită în altă țară (m-ai acuzat că am vrut să ascund onorariul de tine, ce pentru mine n-a fost niciodată o opțiune, din contră, dar mi-ai făcut scandal), că la curățenie nu fusese folosită o anume cârpă de praf, că mașina cea nouă, pentru care făcuserăți atâtea eforturi, nu avea culoarea pe care tu ai dorit-o, că un vânzător în piață îți răspunsese nu știu cum… Orice lucru, împrejurare, persoană avea potențialul de a te enerva sau de-a te face să explodezi. Ce îmi era greu să înțeleg era cum se putea întâmpla asta din senin, când totul părea a fi bine! În câteva secunde te transformai…
Aproape toată viața am trăit cu teama că mama o să se spargă. Trebuia să am grijă de tine cu orice preț.
A fost prea mult și prea greu pentru mine. Nu am știut ce să fac cu toate astea. Ani la rând am făcut ”căderi de calciu”, în care plângeam până nu mai aveam aer. Apoi, când am fost adolescentă, de două ori am fugit de acasă. N-am reușit să ajung mai departe de Gara de Nord. Intenția mea fusese să ajung la Bușteni, dar nu am reușit, m-am întors. Tot ce voiam era să nu mai trăiesc durere și să am parte de liniște stabilă.
Adult fiind, singurul mod în care puteam influența ce mi se-ntâmpla, era să preiau controlul asupra vieții. Sigur, inconștient. Ca să arăt că sunt capabilă la fel ca cei cu care mă tot comparai și să evit neprevăzutul care îmi locuia viața. Aveam nevoie să domin, nu mai voiam să simt durere.
Mi-am schimbat drumul profesional și am ales instinctiv un domeniu dur și greu, mai ales pentru o persoană ”sensibilă” ca mine. (Îți amintești cum de atîtea ori îmi spuneai cu reproș: ”Ești tu prea sensibilă!”?)
Lipsită de experiență și pregătire teoretică am devenit antreprenor în insolvență. Un domeniu în care trebuia să fii mereu în gardă, la pândă, și, mai ales, să fii un general! Am ridicat totul cu mintea și după bunul meu simț, i-am observat pe alții, am adaptat la mine și am îmbunătățit. Și am făcut-o foarte bine! Am închegat un colectiv tare fain! Eram o firmă mică, dar ajunsesem cunoscuți pentru seriozitate.
În pofida succeselor avute, pentru motive surprinzătoare și de neînțeles chiar și pentru alții, nu doar pentru mine, tu erai tot nemulțumită! Ceva negativ la mine părea mereu mai puternic decât orice aș fi făcut bun sau bine. Încercam să fiu o isprăvită, dar nu prea îmi reușea.
– Nu știu de unde îi găsești pe toți neisprăviții ăștia cu care te încurci! îmi spuneai la aproape fiecare relație.
Îmi părea tare rău că te supăram și cu alegerile mele, dar aș fi vrut să mă înțelegi. Așa că îți povesteam de unul sau de altul că îl iubeam … Tu îmi spuneai:
– Tu crezi că îl iubești, dar nu-l iubești, îți spun eu!
Nu puține au fost dățile când i-ai și vorbit urât prietenului meu, în față. Fiecăruia îi făceai o listă de defecte. În general, concluzia era că ”nu era de mine!” Persoane din apropiere te mai sfătuiau, probabil, să mă lași în pace, să îmi trăiesc viața. Tu îmi povesteai mie nu atât ce ți se spunea, cât concluzia ta:
– Un părinte trebuie să-i spună adevărul copilului, tre’ să-l mai scuture, asta nu-nseamnă că te bagi în viața lui!
Când îți vedeam expresia feței relatând, figura aspră și auzeam tonul vocii, îmi spuneam că trebuie să știi tu bine, doar ești mama! Mă durea dragostea ta, dar, în fond, mă iubeai, îmi spuneam.
E adevărat că alegerile romantice pe care le-am făcut au fost ca să scap de acasă și nu în considerarea calităților persoanei. Figurile partenerilor importanți din viața mea au pendulat mereu între agresivitate și pasivitate.
Nu îmi amintesc ca noi două să fi avut vreo discuție matură, de pe poziții de echilibru, în care tu să îmi împărtășești din experiența ta și din ale vieții și eu să simt că am la ce să cuget. Dar, mai ales, să simt că am libertate de alegere fără consecințe negative. Nepotriviți nu erau doar partenerii mei, ci și oamenii cu care relaționai. Foarte mulți ani am fost confuză… cum o persoană, cu care stătuseși de vorbă și totul fusese în regulă, când nu mai era de față, o desfăceai în bucățele. Din cuvintele tale oamenii deveneau strâmbi, urâți, plini de defecte grave. Mi se părea atât de nefiresc!
Când ți-am spus că eu chiar nu pot vorbi pe nimeni de rău pentru că nu sunt în pielea persoanei și nu știut ce simte, m-ai acuzat iar că sunt împotriva ta. Abia cu puțini ani în urmă am avut curajul să îți spun că nu mai suport să te aud vorbind continuu de rău pe ceilalți și nici nu am de ce să accept asta. Bine-nțeles că mi-ai spus că am o problemă cu tine! Ca și cum eu trebuia să fiu containerul emoțiilor, sentimentelor tale toxice.
Am crezut că punând o distanță între noi, realitatea va deveni mai ușoară și că nu voi mai fi ”atât de” vinovată.
Paradoxal, reușeam să te supăr chiar și așa. Chiar cu lucruri firești, pe care le face și trăiește fiecare în viața și casa lui, fără legătură cu părinții sau oricine altcineva.
Într-o sâmbăta dimineața m-ai sunat și ți-am spus bucuroasă că mă duc la un hipermarket să cumpăr pământ pentru răsadurile pe care mi le luasem din Obor. Te-ai oferit să te duci tu cu tata, sigur, cu intenția de-a mă ajuta; eu nu aveam mașină, voi, da. Ți-am mulțumit și ți-am spus că nu vreau, că e plăcerea mea. S-a declanșat furtuna! Acuzații că eu mereu fug de voi, că vă resping. Un moment de bucurie mi l-ai transformat în tristețe și durere fără ca eu să fac ceva greșit. Situația nu a fost izolată, ci normalitatea. În timp, am început să mă obișnuiesc cu asocierile tale de ne-nțeles, între idei, fapte, situații care mă priveau doar pe mine și lipsa mea de sentimente pentru tine. Orice făceam sau spuneam putea fi susceptibil de dragoste. Mi se părea atât de nedrept, pentru că chiar te iubeam.
Și mai erau și discuțiile… cele care aveau ca subiect un aspect din viața mea. O normală sfătuire cu părinții tu o transformai într-o revizuire-proces a întregului meu trecut, în care eram permanent inculpată. Mie nu mi se părea că eșuasem sau că greșisem, așa cum spuneai, voiam doar să încerc ce mi se părea potrivit, să am experiențe, să cunosc… Pentru tine, nu existau nuanțe, totul părea sfârșitul lumii. Te rugam să nu mai reiei lucrurile de la ’48 că nu avea rost, cu fiecare ocazie insistai:
– Doar cine nu înțelege unde a greșit nu se poate schimba!
Te ascultam plină de frustrare, aș fi vrut să mă înțelegi.
Foarte confuzante erau și situațiile în care te vedeam în diverse situații susținând ferm un principiu, dar când îți povesteam ceva similar despre mine, același principiu ți se schimba brusc. Discuția devenea fie despre cum am fost eu de vină, fie despre cum nu am înțeles bine, fie despre ceva care făcusem greșit. Și dacă încercam să mă și să îți explic, terminai discuția iritată. Ajungeam într-un punct mort, în care regretam că vorbisem, nu înțelegeam ce spusesem greșit și, inevitabil, mă acuzai că te răneam.
Am fost sigură că un om care e atât de inteligent ca tine (erai sclipitoare și nu te idealizez), care are un simț estetic atât de dezvoltat ca al tău, care e atras și ajunge atât de facil la ce este deosebit – oameni, locuri, lucruri – nu poate fi decât o persoană extraordinară; că un om care gătește atâââât de bine, nu poate pune în mâncare decât dragoste.
M-am bucurat că acea persoană era mama mea, așa că am ajuns să mănânc chiar și ce și cât nu îmi trebuia. Nu doar mesele în familie au devenit o obligație care, neîmplinită echivala cu o jignire adusă ție, ci și refuzul de a mânca tot ori ceva din ce cumpăraseși, pregătiseși și asta chiar dacă îți spusesem de dinainte că nu vreau.
– Ai face orice ca să nu faci ca mine! îmi spuneai.
Am mâncat cu noduri ani de zile, chiar nu voiam să te supăr mai mult văzând cât de nefericită erai permanent!
Mi-a trebuit zeci de ani ca să aflu că, de fapt, dragostea nu înseamnă condiționare, forță, manipulare, lipsă de libertate și de spațiu.
Cum distanța pe care o luasem nu a fost suficientă, am plecat mai departe, în zări străine. Am crezut că în altă lume am să umplu golul imens ce devenise parte din corpul meu. Cu alcool îl tot umplusem și umpleam, dar părea să fie în zadar. Două experiențe diferite, una aparent inexplicabilă, m-au adus acasă printr-un efect de elastic.
Am înțeles atunci că acasă aveam de reparat ceva. Era relația cu tine. Începuse să îmi dea de bănuit și faptul că, deși aveam 40 de ani, emoțional tremuram în fața ta și orice lucru pe care intenționam să îl fac, îl acompaniam de preocuparea dacă ție îți va plăcea sau nu?
Cea mai mare parte din viață m-am simțit ca o jucărie stricată și împrăștiată pe podea. Mi-a fost evident de ce nu mă vrea nimeni …. așa simțeam și vedeam pe atunci. Dacă propria mamă e cronic și constant nemulțumită de mine, cum să mă vrea cineva?
Târâș m-am întins după șuruburi, le-am adus lângă mine, mi le-am montat, atât cât să pot deveni funcțională.
În 2016, am intrat în reparații generale, în depoul numit psihoterapie. Nu am știut nici cum se numea terapia, nici la ce să mă aștept, am crezut că voi termina în șase luni. În primii patru ani, pe canapea, am chiuretat în mine de trei ori pe săptămână. Încet-încet, realitatea internă a început să prindă sens. Tot ce credeam că fusese în neregulă cu mine, am aflat că erau, de fapt, niște consecințe firești.
Am înțeles patologia ta în contextul propriei tale copilării și că nu pot face nimic pentru a-ți îmbunătăți starea. Mi-a trebuit însă mult timp ca să-nțeleg că nu sunt obligația și responsabilitatea mea. Vinovăția că îmi vedeam de viața mea (paradoxal), mi-a mai curs încă ani prin vene.
Am citit de curând că psihanaliza e o terapie care nu doar că te ajută să te vindeci, ci restructurează personalitatea. Eu m-am recompus ca un puzzle.
Dintotdeauna am fost iubită de cei din jur. Dincolo de cuvinte și manifestări, am simțit asta constant. Dar în ultimii șapte-opt ani pare că ceva s-a schimbat și mai mult, în bine. Oameni necunoscuți vin către mine și se deschid, dincolo de natura meseriei. Chiar tu mi-ai spus că ”am ca o aură, semăn cu Mamaie”. Și cu toate astea, când ți se spune: “Trebuie să fiți tare mândră de fata dvs!” tu dai cu dramatism din cap și oftezi ori răspunzi lipsită evident de convingere, ca și când interlocutorul habar nu are cu ce te confrunți și ce trăiești sau câtă nefericire se ascunde în spatele aparențelor.
Acum pot înțelege că durerea asta te-a înecat toată viața și că nu a avut legătură cu mine. Tu doar te-ai agătaț de mine ca să nu te îneci. Nu ai putut și nu poți trăi fără să te raportezi la mine; ca și cum am fi legate prin niște fire nevăzute.
Parcă am fost destinate a trăi în aceeași matcă, doar rolurile dintre noi se schimbau: când tu erai o fetiță neputincioasă și eu mama ta cea rea, când eu o fetiță care te supăra, iar tu erai nevoită să te transformi într-o mamă-general. Fac sau nu fac, zic ori nu zic, continui să te plângi apropiaților că ”mă port urât cu tine și că nu te iubesc!” E adevărat, nu tot timpul.
Pentru prima dată, anul acesta am plecat din România fără să mă simt sfâșiată în interior. O stare familiară dintotdeauna, când am plecat fizic de lângă tine. De-a lungul terapiei am trecut prin multe stări și emoții, mult timp un roller coaster. Deși nu credeam că e posibil, am ajuns și la liniște și stabilitate. Nu mi-am putut imagina că există un asemenea ”loc”! Și îmi e bine! Am reînvățat cum arată binele și l-am primit în viața mea.
De aici, din partea asta de lume nouă, te privesc cu emoții confuze și contradictorii. Mă întreb cine ești cu adevărat, oare câtă durere și suferință ai în tine? Uneori îmi vine să te iau în brațe, mă ia valul cald al emoțiilor, dar fix atunci faci ceva prin care îmi reamintești cum ești și cum nu poți fi!
Să mă faci să simt durere – săgeți în stomac – mi-a părut o preocupare a ta de bază. Sigur, o spun cu ironie, dar durerea a fost emoția nelipsită în relația cu tine. Până și destinațiile mele de călătorie au fost o ocazie potrivită; îmi spuneai că sunt o ciudată, făcând grimase de dezgust.
Dureroase sunt și momentele în care vorbim și încerci să mă convingi cât de rău îmi este și cum nu realizez sau ”nu vreau să recunosc în fața ta.” De când am aflat ce înseamnă și cum arată sănătatea emoțională, toleranța față de comportamentul tău a scăzut. Pur și simplu nu mai pot. Și nici nu vreau să mai pot.
În relația cu tine nu am nicio șansă să fiu eu însămi, așa cum sunt cu ceilalți. Cum nu am nicio șansă să mă vezi prin alți ochi decât cei ai tristeții și durerii, chiar dacă nu au legătură cu mine.
De la a mă-nchide în mine ca să nu îți fac rău, am ajuns să te evit ca să nu îmi fac rău.
– Da’ lasă trecutul, că n-o să trăiești toată viața în el! Sunt copii care au trăit la case de copii, care au trăit drame și care nu se tot întorc la trecut! mi-a spus de curând o persoană foarte apropiată mie, cu care am împărtășit mulțime de intimități și care a dat semne de-a lungul timpului că (mă) înțelege și percepe sănătos realitatea. Era vorba de o discuție în care explicam de ce am repetat anumite alegeri.
Am simțit vorbele ei ca pe un cuțit. Nu pentru că opinia era diferită, ci pentru că de la ea aveam așteptări de… mamă. M-a durut mama bună pe care o văzusem în ea.
Ani la rând, făcându-i reproșuri, mama mi-a răspuns asemănător:
– Dar ce-or face copiii care au trăit lucruri grele, drame, dacă tu din atâta lucru te plângi și zici că am fost un părinte rău?
Cu ocazia asta am înțeles ce până atunci doar citisem în cărți: cea mai bună mamă se află în mine.
Cât și cum ne influențează trecutul nu se poate spune din imaginea unei aparențe. Sunt aspecte microscopice ce își pun amprenta pe noi fără să știm, nu mai vorbesc de situațiile grave.
Dacă e să privim lucrurile dintr-o astfel de perspectivă, știu că există mame care au făcut și fac mai mult rău copiilor deveniți adulți decât mi-ai făcut tu mie. Am astfel de cazuri printre pacienții mei. Dar nu despre asta este vorba. Cu prețul unor renunțări personale, am încercat și făcut tot ce am putut ca să te-nțeleg și ajut. Nu am renunțat la a-ți fi alături la nevoie, la a-ți face mici bucurii sau a merge în mici călătorii împreună. Asta în timp ce mă luptam să accept că lumea ta, prinsă între cele două granițe, nu se poate schimba.
În general, relațiile mamă-fiică sunt complicate, puține au șansa să fie sănătoase. Și asta nu pentru că cineva ar fi răuvoitor, ci pentru că fiecare dintre noi e suma propriilor experiențe și a istoriilor antecesorilor săi. Cât și cum se poate menține o astfel de relație, se stabilește în fiecare caz concret.
S-au închis și vindecat răni, golul s-a umplut cu bine și dragoste, îmi e bine și sunt fericită. Dar cu toate astea trăiesc o nostalgie. Cea a-mbrățișării de care cred că oricine are nevoie: a mamei, plină de căldură și-nțelegere.
* Pe parcursul anilor, de multe ori am rugat-o pe mama să se ducă la psiholog, dar a respins vehement. În opinia ei eu și tata aveam probleme. Moartea fulgerătoare și neașteptată a tatălui a fost evenimentul care a determinat-o să meargă la un psiholog. De 5 ani, mama face ședințe de psihoterapie cu un psihoterapeut psihiatru. Terapia și medicamentația antidepresivă îi sunt de mare ajutor, dar nu pot avea efect și asupra personalității.
Guest post by Maria Mazilu, autor la Codependentaemotionala.ro
Nota autoarei
Aceasta este singura dată când povestesc public lucruri atât de personale din viața mea. Scopul rândurilor de față este ca prin povestea mea să dau curaj, putere, să aduc claritate celor cu istorii de viață asemănătoare. Sunt lucruri reale, care ne influențează dezvoltarea, dar care reprezintă tabu fie doar și pentru o discuție cu un prieten. Ce ați citit mai sus reprezintă ideea principală a cărții pe care o scriu – “Ziua în care am divorțat de mama”.
Citiţi şi
Ce au în comun Trump, Putin și Georgescu
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
„Pe atunci eram săraci, dar fericiți”
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
