Ziua de naştere

Am trăit mereu ciudat această zi.

Mai întâi, anul care trecea, în copilărie, aşteptând să fie şi ziua mea, să pot invita prietenii la mine acasă. Veneau adeseori cu multă întârziere şi orele păreau interminabile.

Apoi, speranţa că, de ziua mea, Cel iubit nu mă va uita. Am fost adeseori uitată.

Mai nou, gândul că mi-a fost dat să mai trec un an cu viaţă şi rugămintea de a mai avea unul. Măcar.

Dar de fiecare dată, ziua mea a fost o zi însoţită de tristeţe. Ultimele săptămâni sunt mereu asemenea unui deadline pe care nu îl poţi amâna, care te agasează, e ca o datorie anuală, sunt săptămâni febrile ca un examen neplăcut, iar noaptea trecerii se transformă de-a dreptul în mutism. Sobrietate.

Culmea este că de fiecare dată sper să fiu fericită în această zi, să mă bucur, să fiu veselă. Sau ceva similar.

Astăzi a fost mai mult ca niciodată o zi de trecere între două lumi, între două întrebări: cărei lumi aparţin? Cea lăsată în urmă, cea în care sper şi pe care o întrevăd? Unde este viaţa mea? În trecut sau în viitor? S-a terminat sau de abia începe? Un prieten drag, mai mult decât un prieten drag, mi-a spus aseară, după ce încercase toată ziua să dea de mine la telefon, „Iulia, te apropii mai mult de Șefu’! Privește pe fereastră şi nu-ţi fie teamă!” Mulţumesc, părinte Necula, dar eu (încă) mă tem de mistere.

Facebook, funcţia lui primordială, pentru mine, este de fapt dihotomică: un instrument de lucru rapid şi fiabil şi un fabulos mecanism care îţi permite ca în momentele de teribilă singurătate cu tine însuţi, să nu fii chiar singur de tot. Multumesc deci tuturor celor care, cunoscuţi sau necunoscuţi, prieteni sau neprieteni, nu m-au lăsat azi singură de tot.

Nu am mulţi prieteni, dar cei pe care îi am sunt speciali şi sinceri. Fideli. Poţi conta pe ei. Sunt bastioane, un cuvânt drag lui Mircea Cărtărescu. Dar şi mie. Mă gândesc mereu la ei de ziua mea. Cred că aşa ar trebui să fim toţi în aceste zile aniversare: cu un dram de tristeţe si de realism, să mulţumim celor fără de care nu am mai exista. Copiii, părinţii, fraţii sau surorile sângelui nostru sau celor care rămân lângă noi şi se dovedesc alegeri providenţiale de o viaţă, prietenilor, pe scurt, tuturor celor care te agaţă în ultimul moment şi nu te lasă să cazi, atunci când întreg universul se înverşunează să te îngenuncheze. Mulțumesc, vă sunt recunoscătoare, şi voi puteţi conta pe mine. În toate lumile posibile.

Darul meu, cu care mi-am început ziua, şi pentru că am preferat întotdeauna să dau mai degrabă decât să primesc, (bucăţica, Tatiana Țibuleac?) este o piesă care mi-a jucat în cap de dimineaţă: Lost on you, interpretată de Laura Pergolizzi.

Piesa favorită a fetiţei mele şi a mea. Și vă las pentru a-mi încheia ziua în cel mai minunat mod cu putinţă: privindu-mi copiii. Noapte bună, oriunde v-aţi afla!

Pe Iulia o găsiți toată aici.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.