Îmi legam șireturile la ghetele mele proaspăt achiziționate, da, da, au venit, spre bucuria mea, la timp. Aveam motivată ieșirea mea în oraș și eram hotărât să merg de data asta pe jos. Eram invitat la cina de Crăciun oferită de Tony, noul meu prieten care locuia la o distanță rezonabilă. În felul asta aș fi testat calitatea ghetelor mele noi și aș fi evitat eventuala reîntâlnire cu blonda indiferentă care exact în momentul respectiv ar fi putut ședea ca de obicei pe scaunul oranj a ultimului vagon din metroul A.
De când aveam ghete asemănătoare parcă mă interesa mai puțin, sau cel puțin așa era impresia mea de moment. Eram gata să mă ridic în picioare de pe scaunul rotabil când oboseala s-a așezat pe genunchii mei, m-a mângâiat pe cap, pe ochi, pe inimă și mi-a arătat cu gesturile ei invizibile valiza de lângă calorifer și ochelarii mei de citit. Mi-am lăsat capul pe umărul ei și am cuprins-o de mijloc. Mă simțeam bine cu ea pe genunchi. Îmi dădea un fel de căldură terapeutică care îmi lua durerea artritei. În asemenea momente parcă mă ducea în altă lume, lumea trecutului meu unde mă simțeam atât de bine și unde regretam că nu voi mai reveni decât în visele mele.
Vorbeam telepatic, eu îi transmiteam gândurile mele și așteptam răspunsurile ei aproape materne. Ne înțelegeam din priviri. Îmi spunea că era timpul să închei această ședere chinuitoare, dar veneau sărbătorile de iarnă și nu aș fi vrut să le petrec pe drumuri.
Pe urmă mai promisesem să intru pe la Viktor Mihailovici care îmi părea destul de abătut când l-am sunat ultima dată.
Era genul de evreu care mânca carne de porc și sărbătorea Crăciunul, o făcea pentru a susține așa, pur și simplu, bucuria celor de altă confesiune cu el. L-am întrebat ca de obicei cu un ton vesel:
– Как вы себя чувствуете Виктор Михайлович. (Cum vă simțiți Viktor Mihailovici?)
– Не важно мальчик мой. Холодею по тихонько. (Prost, dragul meu. Mă răcesc puțin câte puțin.)
Nu am mai stat mult la telefon, i-am spus că nu am noutăți. Socoteala mea de acasă nu se potrivește cu cea de la târg și că e timpul să mă întorc. Mi-a vorbit mai puțin inspirat decât altă dată. M-a sfătuit să nu mă grăbesc cu plecatul, “să mă las pe val”.
Am mers până la Tony destul de grăbit uitând de ghetele mele noi, simțind primii fulgi ai anului care pleca pe fața mea nebărbierită.
* * *
Îmi turnam puțin lapte în cafea când Tony, aprinzându-și țigara, a spus cu o voce de savant finalizând un mesaj la telefonul lui mobil:
– Zero absolut este punctul de pe scara termodinamică la care energia termică a unui sistem își atinge minimul, în sensul că nu se mai poate extrage căldură din sistem.
Nu mai știu cum ajunsesem să vorbim despre asta. Eram pe ultima sută de metri a unei cine de Crăciun pregătită chiar de el. Vorbiserăm mai întâi despre chimia mâncării, pe urmă despre filosofia sunetului în mitologia africană, planul de sănătate Obama și ceva despre impresiile lui din Alaska.
NU SE MAI POATE EXTRAGE CĂLDURĂ DIN SISTEM. Aceste cuvinte m-au făcut să deraiez din discuția de după cina opulentă
Nu aș putea să afirm că restul discuției nu mă interesa, dar m-a prins această frază care mi-a revelat esența iubirii, dar probabil că și a morții. Poate din cauza sau cu ajutorul vinului Gaspere Vinci pe care l-am băut excesiv? Dar asta mi-a venit în minte după această frază. Da, da, exact asta mi-a venit în minte. Rebobinam banda vieții ca pe un film video la începutul iubirilor mele, ținând în mână cafeaua caldă cu lapte și oprind sporadic la fata din clasa a șaptea, pe urmă la vecina mea cu păr lung care m-a învățat să sărut, la toate amantele vărului meu proaspăt întors din armată, la soțiile câtorva ofițeri de emotivitate artistică din armata mea, pe urmă la blonda indiferentă de pe scaunul oranj din vagonul metroului A, din orașul în care cinam în ultima săptămână a unui sfârșit de an american.
Reveneam din când în când din reflecțiiel mele și prindeam fraze rostite de Tony cu același aer de savant, de genul :
– Temperatura adevărată a zerolui absolut este de minus 273,15 Celsius. Savanții au putut să aducă această temperatură în condiții de laborator până la minus 217 grade – vocea îi suna de parcă și iubirea lui ajunsese la zero absolut, adică când nu se mai putea extrage căldură din sistem.
Această teorie mă punea cel mai mult pe gânduri. Nu că nu mai aveai dorință, dar nu se mai putea, nu mai exista nici o posibilitate.
Când iubirea a două persoane ajunge la zero absolut, ea nu mai poate emana căldură. Motoarele lor erotice nu mai au compustibil. Abia acuma în seara asta, după pastele cu sos picant în apartamentul prietenului meu cu pian alb, am înțeles de ce mor iubirile. Cel puțin așa îmi imaginam eu. Ăsta era efectul discursului lui Tony în mintea mea.
Fără să vreau mi-am adus aminte că exact asta mi s-a întâmplat când m-am despărțit de Tiara. Venise să-mi aducă bicicleta pe care i-o lăsasem peste vară. Simțeam că din momentul în care îmi va returna bicicleta nimic nu ne va mai mișca unul spre altul. Stăteam unul în fața altuia cu lacrimi în ochi. Ne părea enorm de rău că ne despărțim, dar nu mai puteam face nimic. Intraserăm ambii în temperatura zero absolut. Chiar și tatuajul ei de pe încheietura mâinii stângi părea mai șters.
– Peste temperatura de minus 273,15 grade lucrurile pot avea schimbări cuantice ieșite din comun cum ar fi superconductivitatea și superfluiditatea, dacă trec de această temperatură schimbarea lor devine miraculoasă pentru specia umane, continua Tony trăgând lacom din țigara de foi și verificând telefonul mobil.
Toți îl ascultau îmărmuriți, iar el vorbea de parcă se ruga ca ceva din viața lui să treacă de această temperatură. Îl ascultam și eu cu aceeași dorință. Nu mă mai gândeam la Tiara, deși mi-aș fi dat un rinichi dacă ar fi fost să intrăm peste această temperatură când mi-a adus bicicleta. Îi țineam mâna aspră în mâna mea și încercam să înțeleg de ce a venit tocmai acum această stare de zero absolut când vara era în toi, iar piersicii abia s-au copt. O lăsam pe ea să doarmă acolo în ghețarul inimii mele și mă gândeam acum mai degrabă la blonda indiferentă. Ce bine ar fi atunci când intrăm în tunelul din strada 15, temperatura să se facă dintr-o dată de minus 280.15 sau chiar minus 300 de grade.
Temperatura care depășește zero absolut și în care se poate produce acea schimbare miraculoasă, iar la stația următoare să mă pomenesc cu ea în brațele mele, rugându-mă să-i încălzesc mâinile.
La un moment Tony a tăcut subit, de parcă intrase în temperatura de care vorbea. Ceasul bătea cu bucurie miezul nopții. El s-a uitat pentru ultima dată la telefonul mobil citind un scurt mesaj și din ochiul lui stâng s-a strecurat discret o lacrimă. S-a lasat o tăcere mai absolută decât zero. Toți cei care ascultaserăm descoperirile savanților ne gândeam la noi și la temperaturile prin care am trecut. Pianul alb dilua tăcerea cu clapele lui albe și negre. Ne-am retras care și cu cine, discutând și fumând, cu cafelele încă calde în mână. Sunetul pianului contura niște acorduri bine cunoscute, adaptându-se după vocea Gitannei, o cântăreașă de operă prezentă și ea la cină, care intona în stil de jazz “Jingle Bells”.
M-am apropiat de geam privind în depărtare la trenul care se grăbea pe podul Amsterdam. Era aproape gol. Mi-ar fi plăcut să fiu acolo cu ghetele mele noi și cu o bicicletă pe care i-aș duce-o…
Tony s-a apropiat de mine și mia năruit visarea:
– Pe cine vezi în trenul tău?
Răspunsul meu se lăsa cu greu, eram încă în tren cu bicicleta alăturată, încercând să inventez un nume blondei indiferente.
– Pe… Tiara, i-am răspuns fără să vreau.
El a făcut o pauză lungă apoi a spus cu o voce sugrumată.
– Iar eu pe Dora.
Orașul era într-un chef nocturn. Mergeam spre casă ușor de parcă eram desculț, iar trecătorii chercheliți îmi strigau în față Merry Christmas!
Merry Christmas le răspundea oboseala mea cu voce umană.
Citiţi şi
Citiți la timp, altfel copilul interior și nevoia lui de povești îți pot face surprize
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
