Am cunoscut-o undeva pe la răspântia dintre școala primară și gimnaziu. Ba nu, chiar la intrarea în gimnaziu. Ne aliniaseră în ordine alfabetică. Mă temusem să nu rămân iar în coadă de pește. Eu, un W. Când colo și ea era tot un W. Patru V-uri ca bucuria celor patru puncte cardinale.
– Mă cheamă Iasmina. Și-a acoperit șoapta cu mâna, să nu fim văzuți. Un tiran ne ordonase să facem liniște. Nouă! Nouă care eram o sută și cincizeci.
Numele ei exotic și dulce la alint m-a trăsnit ca o joardă luată la picior pe strada neasfaltată unde încă mă chinuia copilăria. Se uita la mine ca la un număr prim. Ne-au despărțit în clase paralele, o vedeam însă destul de des, dar numai de la distanță. Nu îndrăzneam mai mult de un zâmbet sau o adiere de mână.
După anii de școală, grăbiți să ne agățăm de caruselul vieții, ne-am văzut din în ce mai rar. Odată, ne-am întâlnit la cumpărături, eu cu un coș aproape gol, blestem de celibatar, ea cu un cărucior plin, aproape dând pe-afară de-atâtea bucurii familiste. Am schimbat obișnuitele politețuri: avea doi copii, un soț vrednic, eu aveam pisică și o garsonieră la primul etaj al unei străzi zgomotoase. Și-a văzut pe fugă de drum, lăsând în urmă mirosul proaspăt de apă și mere, surâsul călduț și ochii aceia care mai stătuseră în vise o veșnicie.
Ani mai târziu, ne-am reîntâlnit la spital. Aveam programare pentru un control de rutină, ea aștepta deja pe scaun. În sfârșit, mi-am făcut curaj și am invitat-o la o cafea chiar acolo, la cafeneaua spitalului, ca să nu am când și unde să fug, bineînțeles după ce ne duceam la bun sfârșit programările. Nu a zis nu.
Am vorbit despre tot ce-a fost. Între timp divorțase, copiii se mutaseră cu bucurii cu tot pe la casele lor. Eu tot singur. Ei, nu chiar singur, mai cumpărasem niște cărți și încă mai aveam grijă de pisică.
Mi-a sugerat să ne revedem, înțelegând frustrarea timidității mele.
După o vreme, pe când ne pregăteam să luăm cina mi-a mărturisit că îi dăduseră zilele la numărat. Voia să fim prieteni, nici ea nu uitase cum se oprise timpul, încurcat, atunci când ne întâlniserăm pentru prima oară. Ațele orelor nu ar trebui descâlcite.
Am cutreierat lumea, ea avea să meargă încă și mai departe.
A refuzat tratamentele dureroase. Ne-am ținut de mână până când asistenta m-a asigurat că-și găsise deja drumul. Mi-a fost greu. Să las.
Câteodată îi simt răsuflarea pe obraz și atunci parcă-mi iau mâinile aripi.
Guest post by Phil Worsley, UK
Traducere și adaptare, Liliana Widocks
***
Phil Worsley încă mai locuiește în Bolton, Marea Britanie, împreună cu soția sa și cel mai tânăr dintre cei trei fii. S-a pensionat dintr-o carieră în construcții, în 2019, dar nu s-a lenevit ci și-a îndeplinit o dorință mai veche și s-a înscris la Facultatea de Litere. Anul acesta se pregătește de absolvire. Scrie numai ca să-și facă plăcere și ca să nu-și lase imaginația pe tânjală. De șaizeci de ani iubește cărțile și tot nu i-a trecut. S-a învățat și cu obiceiurile celor mai tinere ca el.
Citiţi şi
5 jocuri de iarnă pentru copii benefice și pentru adulți
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
