După Soția din Paris – memoriile fictive ale primei soții a lui Hemingway – cu care a avut un enorm succes, Paula McLain a schimbat Parisul cu Kenya anilor ’20 și pe retrasa Hadley cu impetuoasa Beryl și rezulatul a fost un alt roman de succes. Zbor în jurul soarelui povestește despre copilăria şi tinereţea unei femei fascinante – Beryl Markham, antrenoare de cai de curse şi aviatoare temerară care a realizat primul zbor solo peste Atlantic, de la est la vest. Cu o scriitură densă şi un ritm intens, pe măsura pasiunilor eroinei sale, Paula McLain construieşte un roman caleidoscopic în care ficţiunea se împleteşte cu elemente biografice. Accentul cade pe recompunerea unui parcurs afectiv emoţionant şi, mai ales, a unui tragic triunghi amoros care a fost celebru în epocă. Relaţia cu Denys Finch Hatton şi cu baroneasa Karen Blixen, autoarea cărţii Din inima Africii, o ajută pe Beryl, în mod paradoxal, să se cunoască în profunzime şi să-şi înţeleagă menirea.
Beryl are doar câţiva ani când se muta la ferma din Kenya, iar la scurtă vreme mama o părăseşte. Singura sursă de informaţii despre lume sunt baştinaşii kip, care trăiesc pe pământul tatălui sau. Prima şi cea mai importanta lecţie deprinsa de Beryl ţine de libertatea deplină, în armonie cu natura africană, pe care începe s-o respecte şi s-o preţuiască. Fetiţa se transforma încet, încet într-o tânără voluntară, cutezătoare, prea puţin dispusă la concesiile pe care le pretinde societatea expaţilor britanici. Meseria ei neobişnuită de antrenoare de cai de curse stârneşte rumoare, mariajele ratate şi legăturile sale amoroase sunt vehement condamnate de cei din jur, astfel încât hotărăşte să-şi urmeze visul şi să devină aviatoare.
Paula McLain în Kenya (Africa) în perioada de documentare
Iată, acum, în avanpremieră, special pentru voi, cititoarele Catchy, un fragment din romanul „Zbor în jurul soarelui” (traducere din engleză de Ioana Vîlcu), apărut în Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu la editura Humanitas (©Humanitas Fiction 2016) și care va fi lansat în cadrul Bookfest, sâmbătă, 4 iunie, ora 18.00. Participă: Dana Jenaru, Sandra Ecobescu şi Denisa Comănescu.
“4 septembrie 1936
Abingdon, Anglia
Avionul Vega Gull este albastru ca păunul, cu aripile argintii, mai falnic decât orice pasăre mi-a fost dat să văd şi, într-un fel, îmi e menit mie. Se numeşte Mesagerul şi a fost proiectat şi construit cu mare grijă şi măiestrie ca să facă ceea ce pare de‑a dreptul imposibil – să traverseze cu vitejie un ocean, dintr-o singură încercare, cinci mii opt sute de kilometri de unduiri negre şi neant – şi să mă poarte cu el.
Când urc la bord soarele deja a asfinţit. Timp de câteva zile aerodromul a fost biciuit de furtuni, iar lumina care se întrezăreşte se tot împuţinează şi ea. Ploaia bate pe aripile avionului ca într-un timpan, iar vântul suflă oblic în rafale, şi totuşi mi se spune că e cea mai bună vreme de care pot avea parte luna asta. Sunt mai puţin îngrijorată de vreme decât de greutatea avionului. Vega Gull a fost dotat cu un compartiment special pentru a transporta mai mult combustibil. Au fost montate rezervoare sub aripi şi în cabină, unde formează un perete care îngustează spaţiul din jurul scaunului meu, iar robinetele lor se pot răsuci cu două degete în timpul zborului când trebuie închis unul şi deschis altul. Am fost instruită să las un rezervor să se golească de tot şi să-l închid înainte de a-l deschide pe următorul, ca să nu se formeze vreun dop de aer. S-ar putea ca motorul să moară pentru câteva secunde, dar va porni din nou. Va trebui să mă bazez pe asta. De asemenea, va trebui să mă bazez şi pe multe alte lucruri.
Bălţile, ca nişte lacuri mai mici, cu suprafaţa albă din cauza picăturilor de ploaie care le şfichiuiesc, se întind pe toată pista de decolare. Din faţă suflă un vânt aprig, constant, iar norii sunt joşi, sumbri. Câţiva jurnalişti şi prieteni au venit să mă vadă decolând, dar starea de spirit e fără-ndoială apăsătoare. Toţi cei care cunosc implicaţiile a ceea ce urmează să fac au încercat să mă convingă să nu mă aventurez. Nu azi. Nu anul acesta. Şi pe vreme rea, şi pe vreme bună, recordul e acelaşi – dar acum am ajuns prea departe ca să mai dau înapoi. Îmi aranjez coşuleţul cu mâncare, îmi bag sticla cu coniac în buzunarul de la şold al salopetei de zbor şi mă strecor cu greu în carlingă, care mă strânge ca o piele. Jim Mollison, singurul pilot care a mai făcut această ispravă şi a supravieţuit, mi-a împrumutat ceasul lui. Am o hartă marină pe care e trasat itinerarul meu peste Atlantic, de la Abingdon la New York, peste fiecare centimetru de apă rece ca gheaţa peste care o să zbor, dar nu şi golul pe care-l presupune, sau singurătatea, sau frica. Totuşi, acestea sunt cât se poate de reale şi va trebui să zbor cu ele. Drept prin căderile şi golurile de aer care îmi provoacă greaţă, căci e imposibil să stabileşti un curs care să ocolească toate lucrurile de care ţi-e teamă. Nu poţi să fugi de nici o parte din tine şi e mai bine că nu poţi. mă gândesc uneori că doar provocările ne călesc şi ne schimbă – o pistă de un kilometru şi jumătate şi opt sute de litri de combustibil. Escadrile negre de nori făcându-şi loc cu forţa dinspre toate colţurile cerului şi lumina scăzând cu fiecare minut care trece. Nu se poate să fac asta şi să rămân neschimbată.
Mă aşez pe poziţie şi mă aplec peste manşă, trecând cu un vâjâit pe lângă spectatorii cu aparate de fotografiat şi apoi pe lângă marcaje înspre singurul steag roşu ce reprezintă punctul de unde nu mai există cale de-ntoarcere. Am o pistă de un kilometru şi jumătate şi nici un centimetru în plus. Evident, s-ar putea să nu se ridice de la sol. După toată planificarea, grija, munca şi după ce mi-am luat inima în dinţi, există această posibilitate copleşitoare ca avionul să rămână lipit de pământ, mai degrabă elefant decât fluture, iar eu să eşuez chiar înainte de a fi început. Dar nu înainte să dau, în această clipă, tot ce am mai bun în mine.
După vreo sută cincizeci de metri de pistă, coada i se ridică întrebătoare. Îl îndemn să se grăbească, simţind gravitaţia care ne trage în jos, greutatea lui imposibilă, ghicind mai degrabă decât văzând cum se apropie steagul roşu. Apoi direcţia şi profundorul s-au trezit într-un final la viaţă şi i-au ridicat, clătinându-i, botul, iar el s-a desprins de la sol – drept ca o săgeată. În cele din urmă e un fluture. Ne înălţăm tot mai mult prin cerul sumbru şi prin ploaie, peste pătratele verzi şi gri de pământ din Swindon. În faţă se află Marea Irlandei – toată acea apă întunecoasă, care e gata să-mi înşface şi să-mi oprească inima. Licărirea aceea murdară care e Cork. Negrul mătăhălos al Labradorului. Suspinul neîncetat al motorului care face treaba pentru care a fost construit.
Botul avionului saltă, iar eu pilotez cu viteză prin rafale, croindu-mi drum prin vremea apăsătoare, care zgâlţâie avionul. Mâinile mele ştiu instinctiv cum să se mişte, şi apoi mai este şi acel lucru misterios şi esenţial – şi anume cum mi-e dat şi acum, şi mereu mi-a fost dat, să-mi brodez numele pe cer cu elicea asta, cu aceste aripi de pânză lăcuită, treizeci şi şase de ore în întuneric.
Provocarea s-a ivit pentru prima dată acum doi ani, la White Rhino, în barul zgomotos şi cu lambriuri de cedru pe pereţi din Nyeri. În farfurie aveam un turnedo presărat cu fulgi de piper, suliţe de sparanghel alb, fiecare la fel de îngustă ca degetul meu mic, iar în pahare aveam cu toţii vin roşu sec de Bordeaux. Apoi J.C. Carberry a lansat o provocare ca pe un ultim fel de mâncare. Nimeni n-a reuşit să facă un solo peste Atlantic din partea asta, dinspre Anglia spre America, nici bărbat, nici femeie. Ce zici, Beryl?
Cu doi ani înainte, Mollison aproape reuşise un astfel de salt peste apă şi nimeni nu făcuse altceva decât să-şi imagineze avionul care ar putea să străbată acea distanţă, dar J.C. avea mai mulţi bani decât ar fi putut vreodată să cheltuiască şi pe deasupra intuiţia unui Magellan sau a unui Peary. Şi iată provocarea: oceanul nemărginit, mii de kilometri de aer rece, pur, o graniţă clară şi nici un avion. Îndrăzneşti?
Ochii lui J.C. erau ca nişte agate. I-am privit sclipind şi m-am gândit cum frumoasa lui soţie, Maia, ar fi trebuit să fie de faţă, îmbrăcată în mătase albă şi cu onduleuri perfecte, dar ea murise cu mulţi ani în urmă, în timpul unei banale lecţii de zbor, lângă Nairobi, într-o zi fără vânt sau vreme rea. A fost prima tragedie aeriană care a lovit aproape de noi, dar nu şi ultima. Multe alte fantome dragi licăreau din trecut – pâlpâiri de lumină care se jucau de-a lungul buzei paharelor noastre de vin şi ne reaminteau cât de nesăbuite fuseseră şi cât de magnifice. Nu aveam nevoie să mi se aducă aminte. N-am uitat nici o clipă acele fantome – şi, cumva, când am întâlnit privirea lui J.C., am simţit că sunt gata să mi le apropii şi mai mult. Da, am zis şi apoi am mai spus o dată da.
În scurt timp ultimele raze de lumină se preling din marginea zdrenţuită a cerului, iar apoi rămân doar ploaia şi mirosul de combustibil. Zbor la şase sute de metri deasupra nivelului mării şi aşa o s-o ţin aproape două zile. Nori denşi au înghiţit luna şi stelele – întunericul e atât de adânc, încât nu-mi rămâne decât să mă încred în instrumentele de bord, clipind ca să-mi alung oboseala şi să pot citi cadranele slab luminate. Nu am radio, aşa că zgomotul şi forţa motorului şi vântul care suflă direct în botul avionului cu şaptezeci şi cinci de kilometri pe oră mă liniştesc. Clipocitul şi legănatul combustibilului în rezervoare sunt şi ele liniştitoare, asta până când, la patru ore după ce am decolat, motorul începe dintr-odată să şovăie. Bolboroseşte şi şuieră, apoi moare. Tăcere. Acul altimetrului începe să coboare cu o viteză înspăimântătoare. Pe mine mă face să intru într-un fel de transă, dar mâinile mele ştiu ce e de făcut chiar şi când mintea îmi e amorţită şi nu funcţionează. Trebuie doar să mă întind până la robinet şi să schimb rezervorul. Motorul va porni din nou. Cu siguranţă. Încerc să nu tremur şi îmi forţez degetele să găsească mânerul argintiu. Când îl găsesc, se aude un clic menit să mă calmeze, dar motorul nu mişcă. Vega Gull continuă să piardă din altitudine, trei sute treizeci de metri, apoi două sute patruzeci. Tot mai jos. Norii din jurul meu se despart pentru scurt timp şi zăresc o licărire înfricoşătoare de apă şi spumă. Valurile se înalţă, iar cerul impenetrabil mă apasă. Mai răsucesc o dată robinetul încercând să nu tremur sau să mă las cuprinsă de panică. M-am pregătit cât de bine am putut pentru orice situaţie, dar e oare cineva cu adevărat gata să înfrunte moartea? Era pregătită Maia când a văzut că pământul zboară s-o întâlnească? Dar Denys, în acea zi îngrozitoare deasupra oraşului Voi?
Un fulger loveşte aproape de aripa mea stângă, luminos ca o decoraţiune de Crăciun, umplând aerul de electricitate – şi dintr-odată am sentimentul că toate acestea s-au mai petrecut cândva, poate chiar de mai multe ori. Poate că am fost mereu aici, plonjând cu capul înainte spre mine însămi. Dedesubt valurile nemiloase se lovesc unele de altele, mă aşteaptă, dar eu mă gândesc la Kenya. Valea mea a Marelui Rift – muntele Longonot şi craterul zimţat al vulcanului Menengai. Lacul Nakuru cu flamingii cu carnea roz, lucitoare, falezele scunde şi cele înalte, Kekopey şi Molo, Njoro şi peluza sclipitoare de la clubul Muthaiga. Într-acolo mi se pare că mă îndrept, deşi ştiu că e imposibil – de parcă elicea taie anii, mă întoarce în timp, dar mă şi trimite neîncetat înainte, eliberându-mă.
O, mă gândesc pe când plonjez prin întuneric, oarbă la orice altceva. Cumva mă întorc acasă.”
***
Romanul se află în topul bestsellerurilor din publicaţiile New York Times, Publishers Weekly şi USA Today, considerat una dintre cele mai bune cărţi ale anului 2015 de către Amazon.com, NRP, Shelf Awareness şi BookPage, publicat în peste două zeci şi cinci de ţări, în curs de ecranizare.
„Un portret minunat al unei femei excentrice care a trăit – cu neînfricare – aşa cum şi-a dorit.” (People)
„O rebelă în epoca sa, o eroină pentru a noastră.“ (Jojo Moyes)
„Demnă urmaşă a lui Karen Blixen, Paula McLain vă va împiedica să mâncaţi, să dormiţi şi să vă verificaţi e-mailul. […] Asemenea Africii, splendid zugrăvită aici, acest roman nu vă va scăpa din mreje.” (Boston Globe)
„Paula McLain este considerată steaua în ascensiune a ficţiunii istorice, şi cu mult temei. Admiratorii Soţiei din Paris vor fi captivaţi de romanul Zbor în jurul soarelui, care este deopotrivă foarte bine scris şi plin de viaţă.” (Ann Patchett, autoarea romanelor Belcanto şi Fascinaţie)
„Măiestria autoarei de a îmbina faptele cu ficţiunea, care i-a impresionat pe cititorii romanului Soţia din Paris, se arată aici din plin. Zbor în jurul soarelui este o poveste desăvârşită despre adversităţi, curaj şi dragoste.” (shelf-awareness.com)
***
Paula McLain s-a născut la Fresno, California, în 1965. Abandonată de ambii părinţi, este luată în grijă, alături de cele două surori ale sale, de instituţiile judiciare abilitate. Ulterior şi-a descoperit pasiunea pentru scris şi a absolvit un masterat în poezie, la University of Michigan, în 1996. A fost rezidentă la celebrele Yaddo şi MacDowell Colony, precum şi beneficiara unor burse din partea National Endowment for the Arts. Paula McLain a publicat două volume de poezie, Less of Her (1999) şi Stumble, Gorgeous (2005), şi o carte de memorii intitulată Like Family: Growing Up in Other People’s Houses (2003). A Ticket to Ride (2009) este romanul ei de debut. În 2011 îi apare romanul Soţia din Paris (The Paris Wife; Humanitas Fiction, 2012), care îi aduce atât consacrarea naţională, cât şi internaţională, fiind tradus în peste treizeci şi cinci de ţări. În 2015 publică cel de-al treilea roman, Zbor în jurul soarelui (Circling the Sun), care este desemnat rapid bestseller de către cotidianul New York Times şi se află în curs de ecranizare. Scriitoarea trăieşte împreună cu familia sa în Cleveland, Ohio.
Citiţi şi
Lumânările ard până la capăt. Și sufletul odată cu ele
10 reguli care funcționează (la japonezi)pentru o viață lungă și fericită
Cine sunt eu și cu cine? – The Wait
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
