Actrița Adriana Irimescu, de vorbă cu scriitoarea Doina Ruști, în marginea noului ei roman – “Zavaidoc în anul iubirii“.
Adriana Irimescu: Ce te-a atras la Zavaidoc? Cât e pretext, cât dorință de a-l readuce la lumină?
Doina Ruști: Despre Zavaidoc nu știam prea multe, dar ceva din istoria lui s-a strecurat în preocupările mele. În primul rând, chiotul victorios din cântecele lui, care-ți aduce aminte că ai datoria să trăiești optimist, să nu pierzi timpul și plăcerile vieții. Legătura a fost una de moment, s-a produs în vara asta, la o lansare de carte, despre cântăreți interbelici – cartea lui Bogdan Simion. La final, am rămas cu insatisfacția că Zavaidoc era unul dintre ei, cu toate că intuiția îmi spunea că în istoria lui se află începutul, nu ca punct de fapte, ci ca punct moral și artistic. Există mereu cineva care influențează în asemena măsură oamenii din jur, încât devine, fără s-o știe, un manipulator al istoriei, un modelator discret al faptelor viitoare. Zavaidoc a fost un astfel de personaj. Primii ani de după război au fost săraci în cântec, nu pentru că n-ar fi existat alți lăutari, ci pentru că nicio voce nu ieșea din tipare, nu-ți arăta drumul văzut doar de cântăreț, așa cum o face Zavaidoc. Apoi, am observat că din melodiile care au rămas în urma lui lipsește ceva, o dimensiune dizolvată inexplicabil. Vedeam prea bine urma, fumul fin al altei vârste, când el s-a aflat în unghiul de zbor, în situația privilegiată de stăpân al cântecului. În căutarea acestei vârste teribile am pornit chiar din prima pagină a romanului meu, din care motiv cartea se și numește Zavaidoc în anul iubirii. Îmi doream cumva să mă întâlnesc cu acel timp perfect, când poți orice, când ești de neînvins, de nestăpânit. Iar pentru Zavaidoc acea vârstă s-a aflat în primii ani de după război: deja era cunoscut, popular, în ciuda faptului că nu existau nici discuri înregistrate cu el, nici radio și nici măcar microfon. El era într-un fel vocea victoriei de după război, care se auzea pe străzi, în grădini, dar mai ales din cinematografele de pe bulevard, unde cânta înainte de proiecție. În momentul în care am avut în minte aceste scene, care îmi arătau un bărbat viu și incredibil de pur, am știut că puteam să încep povestea.
Mi s-a părut, pe tot parcursul romanului, că ai făcut trimiteri permanente la societatea contemporană. (Parfumuri grele, covrigărie la Buzau). Am râs. Mult. Am și plâns citindu-l. Are scriitorul “datoria” de a-i pune societății oglinda în față?
Nu e vorba despre o datorie, ci despre o conexiune care inevitabil duce acolo, la oglinda shakespeariană. Dar de ce crezi că e rău să ai covrigărie? Rău e să trăiești din hoții ori să ai în spate o clică importantă de profitori. Tot rău este să fii angajatul unei instituții care finanțează diverse proiecte, iar tu, deși angajat, să te afli printre câștigători, așa cum se întâmplă în momentul de față. Să ai covrigărie e un lucru onorabil și de laudă. O astfel de afacere au și personajele mele, părinții Matildei. Clasa de mijloc se ridicase bine în anul 1923, când se petrece acțiunea romanului. De altfel, și femeile aveau în momentul acela un statut bun. În timpul războiului, stăpâniseră orașul, ca să mă exprim metaforic, căpătaseră încredere, privilegii – lucru care s-a diluat în câțiva ani. Cred sincer că 1923 este un an de vârf, de ascensiune: micile afaceri au luat avânt, se înmulțesc cinematografele, e turnat primul film românesc (LM), este votată Constituția (cea care proteja proprietatea privată), începe subtil sincronismul cultural (despre care vorbea Lovinescu). Femeile ating independența emancipării, cum s-a zis (urât cuvânt). În multe privințe, anul 1923 seamănă cu timpul de-acum, deși schimbarea pe care o trăim astăzi se produce pe altă spirală, în virtual, în tehnologia IT. Dar mă refer la elanuri, la tipul de speranță, la libertățile individului. Bucureștiul, care astăzi pare abandonat, se afla în momentul acela în floare.
Într-un astfel de an, Zavaidoc, aflat și el la vârsta zborului, cum ziceai mai devreme, se îndrăgostește. De la ce informații ai pornit? Cine e în realitate Matilda?
Dacă te uiți la puținele poze rămase, te șochează privirea pierdută a cântărețului, peste care parcă tocmai au căzut niște perdele subțiri. Povestea începe de aici și se risipește în multe arhive și documente de varii feluri. Acea mare iubire evocată în cărți, femeia fără egal, a lumii interbelice, emoția unei aventuri trecute prin parfumuri de epocă – toate astea sunt apanajul literaturii. Nicio iubire prezentă nu se compară cu forța unei istorii, peste care au trecut timpul și imaginația mai multor generații. Matilda este această femeie perfectă, imaginea iubirii îndepărtate, despre care povestesc atât scriitorii, cât și vocea imersivă a unui cântăreț pe care uitarea l-a ocolit. Tot ceea ce se întâmplă în roman e real, așa cum e reală oricare întâmplare povestită de mine – o spun flaubertian, jurând pe teancul gros de exemplare ale ziarului Universul. Și mai trebuie să spun că, Bucureștiul fiind infinit, și poveștile lui sunt fără număr.
Dar chiar, de unde acesta pasiune pentru București? (mi s-a părut că orașul devine la un moment dat personaj principal)
În toate perioadele vieții mele m-a fascinat Bucureștiul, prin tensiune, prin temeratura vieții. În romanul Zavaidoc în anul iubirii, orașul capătă consistență prin faptul cotidian. Toată acțiunea e potențată de evenimente trăite, adunate din ziarele vremii. Și asta pentru că melodiile lui Zavaidoc se leagă la rândul lor de evenimentele comunității: răpiri, crime, atentate, declarații de presă, conferințe insolite, fascinația psihanalizei – toate astea sunt și teme care pătrund în muzica timpului. Iar Zavaidoc a fost un cântăreț complex, preocupat de multe genuri: cânta și operetă și jazz și muzică lăutărească. Lua lecții de canto și culegea folclor din toate regiunile țării. A avut un repertoriu uriaș, risipit după moartea sa, preluat apoi de alți cântăreți, printre care și Maria Tănase. Toată această energie strecurată în cântec se află încă în temelia orașului.
Deși pare cel mai solar roman al tău, l-am citit cu nod în gât și permanent cu „piele de găină”. Nu am anticipat episodul cu.. șarpele, deși e evident că ceva din subconstient mă avertiza. Ce vrei să ne spui, Doina? Sau… care e cea mai mare frică a ta?
Las cititorului plăcerea de-a descoperi. Spun doar că Matilda, pasionată de psihanaliză, știință care abia începuse să capete teren, se dezvoltă epic în contextul obsesiilor ei. Pe de altă parte, ea respectă tiparul personajelor mele feminine – adeseori studente la Litere – aiurite, lipsite de pragmatism, trăind cu intensitate sensurile ascunse ale aventurii.
Romanul are o desfășurare cinematografică, intenționezi să-l transformi în scenariu de film?
Este prematur să vorbim despre asta, dar desigur, există această dorință.
Ce urmează? Ce roman? Dacă vrei și poți să ne spui.
Urmează Platanos, un roman pornit de la povestirea studiată în școli, dar și Sălbatica, un roman aflat aproape de final.
***
Aveți o cronică aici. 🙂
***
Doina RUȘTI, cu 40 de titluri traduse în peste 15 limbi, este o prozatoare putenică și de largă recunoaștere. A scris romane cu miză socială, ca Fantoma din moară (2008) și Lizoanca la 11 ani (2009) ), Logodnica (2017), dar este mai ales cunoscută prin trilogia fanariotă, compusă din romanele Homeric (2019), Mâța Vinerii (2017) și Manuscrisul fanariot (2015). A mai publicat Zogru (2006), Cămașa în carouri (2010), Omulețul roșu (2004), Mămica la două albăstrele (2013), Paturi oculte, și două volume de povestiri.
Cel mai recent roman al său este Zavaidoc în anul iubirii (2024, Bookzone).
Aproape toate scrierile sale au fost reeditate în mai multe ediții, având și o serie de autor.
Între cele mai recente romane traduse, amintim L’omino rosso (2021, Roma), The Book of Perilous Dishes(2022, 2024, Londra), Zogru (2022, Marsilia) și A malom kísértete (2024, Budapesta), Dorëshkrimi fanariot (2024, albaneză, Prishtinë).
A primit Premiul pentru Proză al Uniunii Scriitorilor din România/2008 și Premiul Ion Creangă, al Academiei Române/2009.
Doina Ruști a înființat grupul Ficțiunea, este scenaristă și ține cursuri de scriere creativă la Universitatea din București. Are titlul academic de profesor univ. dr., cu specializarea în istoria culturii și civilizației universale pentru film.
Citiţi şi
Îi zici destin, o faci. Și apoi?
O durere profundă și ascunderea lacrimilor
N-am primit niciodată flori de la un băiat…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
