Primul care a spus ceva educatoarei despre visele lor a fost Patrick, un băiețel cu părul negru și ochi căprui. Avea cinci ani și era în grupa mijlocie la grădinița „Micul Prinț”.
După ce toți copii s-au trezit din somnul de prânz, el s-a apropiat de educatoare și privind misterios în jur, i-a făcut semn să se aplece ca să îi poată șopti ceva la ureche.
Cum cei din grupa mijlocie mereu aveau teribile secrete de împărtășit, educatoarea s-a aplecat spre el, iar Patrik a spus:
— Domnișoară educatoare, astăzi am visat o zână. O Zână cu ochii verzi.
Educatoarea ar fi vrut să renunțe la modul ăsta oarecum solemn de adresare, dar regulile grădiniței erau destul de rigide și ea nu avea de gând să le încalce, așa că accepta oarecum amuzată ca toți copii să-i spună astfel. Nu i se părea prea curios faptul că Patrik a visat o zână.
Copiii mereu visează lucruri frumoase, mai ales atunci când sunt fericiți. Îi părea bine că nu visau monștri sau pe lupul cel rău din poveste, pentru că atunci se trezeau plângând și îi lua minute întregi ca să-i liniștească. Câtă vreme visau zâne, nu își făcea probleme, dar ca să fie liniștită l-a întrebat pe copil, tot în șoaptă:
— Și ce făcea zâna, Patrik?
Copilul a privit cu grijă în jur, de parcă i-ar fi fost frică să nu îl audă cineva, apoi a șoptit:
— Plutea pe deasupra paturilor noastre și scutura o baghetă magică. Pe unde trecea ea și scutura bagheta, aerul se umplea de flori.
Copilul a avut o ezitare, apoi a adăugat:
— Și apoi mirosea a parfum… așa ca al tău.
Educatoarea a zâmbit: toți copii erau apropiați de ea, dar Patrik era unul dintre cei care o iubeau cel mai mult și de multe ori își inventa spaime imaginare numai ca să aibă un motiv să se adăpostească în brațele ei.
Liniștită în privința visului, l-a trimis să se joace împreună cu ceilalți copii, apoi a început să pregătească materialele didactice pentru atelierul de creație. De data asta, trebuia să facă împreună cu cei șapte copii din grupa mijlocie un pom al dorințelor.
După ce a așezat planșa pe stativ, ea s-a adresat copiilor:
— Astăzi vom construi împreună un pom al dorințelor. Fiecare dintre voi va lua din cutia de aici câte un desen și îl va atârna în pomul dorințelor.
Prima care s-a apropiat de cutia cu material didactic a fost Petronela, fetița cea mai mare din grupă și într-un fel lidera copiilor. După ce a răscolit mult prin cutie, în cele din urmă a ales și a atârnat în copac un castel pe una din crengile copacului.
— Foarte bine, Petronela, a spus educatoarea aprobator. Acum ai putea să ne explici de ce ai ales un castel?
Scopul acestui atelier de creație nu era doar ca pomul dorințelor să fie umplut la întâmplare cu obiecte, ci și ca prichindeii să își dezvolte vocabularul vorbind despre dorințele lor.
Sigură pe ea, Petronela a arătat spre castelul ales de ea și a spus:
— Am ales un castel pentru că aș vrea ca aici să locuiască Zâna cu ochi verzi când vine pe la noi. Și aș mai vrea să nu mai plece, ci să rămână pentru totdeauna cu noi.
Educatoarea a rămas cu gura ușor căscată și când, în cele din urmă, și-a dat seama că poziția asta nu o avantajează, a închis-o brusc și a privit nedumerită spre Petronela:
— Stai așa, și tu ai visat-o pe Zâna cu ochii verzi?
La semnul aprobator pe care l-a făcut fetița, educatoarea a privit întrebătoare în jur:
— A mai visat-o cineva pe Zâna cu ochii verzi?
Un murmur aprobator s-a auzit dinspre prichindeii care așteptau cuminți la rând să le vină rândul la cutia dorințelor.
Pentru că Petronela era cea mai mare și se exprima cel mai bine, a întrebat-o pe ea:
— Și cum ați visat-o?
Fetița a ridicat din umeri, ca și cum răspunsul ar fi fost la îndemâna tuturor:
— Păi apare după ce adormim și plutește zâmbind pe deasupra paturilor noastre. Scutură din baghetă și din ea apar o mulțime de flori de toate culorile care se opresc în aer deasupra paturilor noastre, ca și cum ne-ar proteja. Și are un parfum minunat așa ca al tău…
După Petronela, a urmat la rând Vasilica care după ce căutat îndelung prin cutie a ales un piepten auriu și fără să mai aștepte întrebarea educatoarei a spus dintr-o suflare:
— Pieptenul ăsta este pentru Zâna cu ochii verzi ca să își poată pieptăna părul ei lung și galben ca aurul…
A făcut o scurtă pauză apoi a adăugat:
— Și părul ei era ca al tău, domnișoară educatoare.
Atunci când Adrian, următorul copil a ales o baghetă magică, educatoarea nu s-a mirat deloc când copilul a spus:
— Eu am ales bagheta pentru ca Zâna cu ochii verzi să poată face magia ei cu florile atunci când vine să ne viziteze în somn.
În mod aproape firesc, Alexandra, cea care a urmat la cutie, a ales o coroniță și a spus că a ales-o fiindcă așa are Zâna și în visele ei și ea vrea să fie la fel.
Vlăduț, următorul copil, a ales din cutie un creion și a spus despre el că vrea ca Zâna să le scrie scrisori atunci când va pleca deoparte.
Mezina grupei care era Elena și abia depășise trei anișori a răscolit îndelung în cutia cu material didactic și, în cele din urmă, a întors ochii ei mari, frumoși și triști spre educatoare:
— Nu-i aici…
— Dar ce cauți, Elena? a întrebat-o educatoare și Elena i-a răspuns ca și cu s-ar fi mirat că nu cunoaște și domnișoara educatoare răspunsul:
— O caut pe zână!
După ce a mai răscolit câteva clipe prin cutie, a ridicat iar dezamăgită ochii spre educatoare și a repetat:
— Nu-i aici…
Patrick, care până atunci se ținuse deoparte de orice discuție, a apus:
— Știu eu unde este zâna!
Toți copii l-au privit plini de speranță, iar educatoare cu o imensă curiozitate.
După câteva clipe de așteptare, Patrick a privit în jur apoi s-a apropiat de un panou unde erau o mulțime de fotografii din activitatea zilnică a copiilor din grădiniță și a personalului didactic. Fără să aibă nicio ezitare, s-a ridicat pe vârfuri și a luat de pe panou poza educatoarei apoi, cu gesturi sigure, a prins-o în copacul dorințelor.
Dinspre cercul de copii care stăteau în jurul planșei s-a auzit un oftat colectiv de ușurare, iar domnișoara educatoare s-a încruntat:
— Dar bine, asta este fotografia mea, Patrick.
Băiețelul a clătinat hotărât din cap:
— Ba nu, este Zâna cu ochii verzi care ne vizitează când dormim.
Educatoarea ar fi vrut să îi mai lămurească pe copii că totuși fac o greșeală, dar chiar atunci a sunat clopoțelul pentru masă și luată cu pregătirile pentru prânz, a uitat de fotografia ei așezată în copacul dorințelor.
Fragment din cartea de povești „Zâna cu ochii verzi”
Guest post by Ionela Gălușcă
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
