Viața în România îți oferă la tot pasul și în toate mediile regretul că nu ai emigrat, dar și bucuria de a nu o fi făcut, în același fel în care cineva se simte străin în propria casă, dar fericit că are un loc unde să stea. E sentimentul absurd că aparții de ceva, de un grup, de o comunitate, de o nație care însă nu dau doi bani pe acest gen de sentimente. E ca și cum ai fi în aer, în zbor, nici plecat, nici acasă.
Viața în România e de neînțeles pentru cineva dinafară, iar pentru noi ea are un sens atât de profund încât e aproape imposibil de explicat. Să explici plângerea părinților faţă de sistemul de învăţământ, care se întâmplă doar când văd rezultatele proaste ale copiilor lor la examene, oameni care nu au dat pe la școală tot anul, e ca și cum ai încerca să descifrezi curgerea la vale a râurilor. Pentru că, în parte, situaţia din învăţământ are o cauză şi în indiferenţa lor, a părinţilor, la care se adaugă – e adevărat – şi absenţa de acasă în foarte multe cazuri, din nefericere, mulţi fiind plecaţi care încotro să-şi câştige pâinea muncind adesea ca nişte sclavi prin Europa.
Viaţa în România e ca un continuu happening cu surprize. Peste tot, în mediile intelectuale şi oriunde. Îmi place, ca să mă refer doar la acest amănunt, compania scriitorilor, a oamenilor de carte în general, în primul rând pentru că în definitiv împărtăşesc cu ei cam aceeaşi soartă şi pentru că sunt întotdeauna curios să aflu experienţele lor personale legate de scris sau de preocupările lor profesionale, trăirile lor, împlinirile şi eşecurile lor. În acelaşi timp însă, de fiecare dată când am de a face cu ambiţii peste limită, siguranţă de sine indecentă, ipocrizii zâmbitoare, laşităţi neimpuse de vreo ameninţare, formalisme bătrânicioase sau imposturi aplaudate, atunci înţeleg – cu tristeţe şi resemnare, recunosc, pentru că sunt o persoană sociabilă – că trebuie să mă limitez mai mereu doar la lectura cărţilor lor, doar la observarea carierelor lor strălucite şi, fireşte, la viaţa aşa cum e, viaţa plină, altfel, la fel de plină şi interesantă şi atunci când eşti înconjurat de prieteni care nu scriu, care nu au cariere.
Viaţa în România are momentele ei nesuferite, pentru că lucrurile se leagă aici după niște legi ale lor secrete, e limpede. Ceea ce depinde de noi însă este, probabil, să reușim să găsim puterea și iscusința de a separa din mișcarea lor aparent haotică acel mesaj sau semn anume pentru noi care să ne mențină pe linia de plutire și chiar să ne scoată din blestematele de impasuri. El poate fi aflat într-o discuție banală cu niște prieteni sau colegi de serviciu, în zâmbetul pe care uneori toată lumea parcă îl afișează pe trotuare, chiar de dimineață, într-o știre neașteptată, încurajatoare, auzită la radio, în fine, în atâtea și atâtea situații mărunte pe care se pare că numai noi le vedem și pe care le vom și uita, firește, în așa fel încât totul va fi ca și când nu ar fi fost niciodată.
Viaţa în România nu priveşte spre viitor. E ca un drum închis. Trăim clipa. Ceea ce nu e nici chiar rău, pentru că ne scuteşte de un stres în plus. De fapt, lucrurile sunt amestecate. Chiar dacă speranţe pentru acest viitor mereu promis ar mai fi când te uiţi la unii tineri de la noi, nu poţi să nu vezi şi cum s-a ridicat în aceşti peste douăzeci de ani de la revolta anticeauşistă din 1989 o clasă atât de ţopârlănească de aşa-zişi politicieni şi aşa-zişi oameni de afaceri încât a reuşit să paralizeze România cu totul. Când te uiţi la evenimentele vieţilor lor, la nunţile şi cumătriile lor sclipicioase, la valorile lor, la aroganţa lor care nu mai încape pe nici un ecran de televizor şi invadează tot spaţiul public, îţi piere orice fir de încredere că s-ar mai putea schimba ceva. Şi pentru că ei controlează totul, programele televiziunilor arată cum arată, viaţa noastră ca popor e de doi bani, oamenii de valoare sunt marginalizaţi şi umiliţi, iar elita culturală împrumută apucăturile lor. Nu mai rămâne decât credinţa, care înseamnă şi speranţă, două valori de preţ de care e nevoie acum mai mult ca niciodată. Şi care sunt şi cele mai atacate.
Viaţa în România nu are nimic sigur în ea. Chiar și aceste gânduri sunt ca o prelegere în fața unei săli pline de scaune goale în care totuşi ai fost chemat să spui ceea ce nici măcar pe trimițătorii invitației constați că nu-i interesează de nicio culoare – cum se întâmplă adesea, în realitate. Pentru că România devine ţara unde rapoartele despre activităţi sunt mai apreciate decât activităţile, iar bifarea pe listă te scuteşte de efortul de comunicare face-to-face, ţara în care oamenii ca individualități, în pofida vorbelor despre cât de importanți sunt ei, devin simple piese de decor în mari specatacole fără public în care sunt tocate mărunt false îngrijorări, ipotetice avânturi prospective, înțepenite formalisme, schizoide comportamente, zâmbitoare măști ale indiferenței.
Citiţi şi
“Doamne, nu am înțeles niciodată de ce. Acum înțeleg”
Să mă prezint, sunt fosta soție a lui Petru (cutia cu surprize)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
