Dimineți stârnite de raze încă sensibilizate de trecerea primelor paralele și meridiane, ceasuri ce abia de ticăie, amorțite, datorită bateriei ce, încet, încet se descarcă și tu, ce stai alene și privești pierdută-n zările imaginare, pictate pe tavanul camerei, încă nestrăpunsă de ciripitul melodios al vrăbiilor flămânde de atâta amar de timp.
Și zorile zilei trec mereu la fel, pe aceeași linie de cale ferată, fără cumva să schimbi macazul. Mirosul înțepător al cafelei cu caimac te mai aduce în transa zilnică a omului cu iz muncitoresc, ce trebuie să-și plece capul umil în fața unui guvern nesătul. Zdrăngănitul ușilor îți aduce aminte că nu trăiești în nu știu ce apartament de lux din Dorobanți, ci într-o garsonieră modestă și plăcută la vedere. Portofelul cu mărunțiș aruncat prin micile cotloane sau cusături ieftine și nedurabile, te fac să înțelegi că hârtia aia afurisită s-a terminat și iar trebuie să mâzgălești calendarul până ce-ți vine traiul lunar.
De unde dimineți pline de zâmbete aiuristice aruncate încolo și încoace, când abia mai ții capul pe umeri de atâta stres și nopți la rândul, calculând mai ceva ca un contabil intrările banilor în mica poșetă, și ieșirile nesăbuite, datorită micilor râvne cauzate de pofte nefondate?
Trăiești, doamnă dragă, într-o societate jumulită cu nesaț de cei cu bărbi fin tăiate și cravate mai scumpe decât toată mâncarea ingerată pe timp de o lună, și de fuste mult prea plisate și tocuri mai înalte decât ai putea tu ajunge vreodată să poți purta. Nu din motivații fizionomice și temerea unei coloane chinuite, ci din simplul considerent că nu simți nevoia să umbli cu nasul atât de sus.
Nici zâmbetul nu mai este cel de odinioară. Îți este prea greu să mai scoți un bufnet din adâncul laringelui, de teama de a nu ți se răpi și ultima încercare de a mai trezi ceva în tine, o lumină vie, o speranță, o scăpare din cenușa asta a focului ce-a ars odată și ți-a luminat viitorul cât de mult posibil.
Ce poți să iscodești în fața destinului? N-ai ce, când simți că te stingi, tot repetându-te, tot mergând alene pe aceleași străduțe, tot schițând un surâs timid în fața vecinei de la trei, care îți mai aduce aminte că o prăjitură ca la mama acasă îți poate pune sufletul înapoi pe poziție. Și ce bună ar fi fost mângâierea mamei pe creștetul umezit de atâția kilometri parcurși parcă într-un labirint prea întortocheat. Ce bune erau vremurile de odinioară, când băteai opincuțele prin parcuri și râdeai cu vata de zahăr printre dinți.
Nu mai e rost de cale întoarsă, dar nici semn de avort spontan al bucuriei din tine. Stai și încearcă să vezi cum soarele uneori mai mângâie și străzile udate de furtuni violente.
Nu-ți vinde zâmbetul pentru o mână de bani. Păstrează ce-i al tău și nu încerca să schimbi tu perdeaua după care te tot ascunzi când îți e teamă, ci pur și simplu dă-o la o parte.
Nu lăsa sclipirile dintre dinți să se năruie printre stânci golașe ale neprevăzutului. Nu te schimba tu, fata din cămăruță, cu împletiri de cosiță. Zâmbește-n zori de azur!
Citiţi şi
Mama – în rolul principal al Eroului
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
