Acesta nu este un poem despre voleul stop și reverul în lung de linie
Circuitul profesionist al tenisului feminin a mai încheiat un an, odată cu finala Turneului Campioanelor din Singapore; clasamentul sfârșitului de sezon ne propune o ierarhie în care, pe poziția a doua, o găsim pe o anume Simona Halep, în dreptul căreia stă scris România.
Întrebarea care se pune, înainte de a continua cu acest text (cu siguranţă prea lung pentru gustul unora…), este una simplă: ce gânduri ne străbat „în cross scurt”, atunci când ne uităm la acest clasament? Odată știut răspunsul de către fiecare dintre noi, putem să ne îndreptăm către rândurile de mai jos, cu un pic de patimă, cu un strop de minte limpede, dar, mai ales, cu echilibru, căci asta e firea oamenilor.
Simona Halep asaltată de fani la Turneul Campioanelor 2015 (Singapore)
Nu am să scriu din poziția de fan al Simonei Halep, pentru că nu sunt unul și știu sigur că nu voi fi vreodată, cum nu voi scrie nici din postura de om care nu o respectă, pentru că nu e cazul; la fel de limpede să fie, că nu scriu nici de dragul de a scrie despre un subiect la modă, nici cu gândul de a încerca să fiu neutru în afirmații, pentru că neutralitatea nu există; scriu de dragul acestui sport șarmant, nu elitist (cum greșit e catalogat); de dragul reușitelor (atâtea cât sunt ele azi) acestei copile care uneori a sacrificat poate mai mult decât ar fi gândit, pentru tenis; de dragul puștiului de odinioară, care se uita cu ochii cât cepele la meciurile lui Pete, pe care îl voi prețui întotdeauna, la fel ca pe Roger; și, nu în ultimul rând, de dragul unei pasiuni vechi, care se numește jurnalism sportiv; dar nu acel jurnalism pe care îl vedem astăzi la noi, ci acel jurnalism „old-school”, pentru care îți trebuie deopotrivă minte, suflet, talent, pricepere, coaie și ficat.
Simona Halep joacă tenis cu alea mari. Nu-i vreo minune, dar sigur nu-i nici vreo oarecare; e în top 10 WTA de doi ani, în condițiile în care sunt puține lucruri ce țin de meritele acestei țări, care o recomandă pentru o asemenea poziție; cu toate astea, copilu’ e acolo, e sus, și nu dă semne de amețeală; e drept, nu izbutește să execute figuri de show aviatic, dar nici nu se prăbușește, cum mulți ne-am temut ori cum îi prevestesc tot felul de pulifrici cu ifose, prin mediul online. Nu-i cel mai lin zbor, mai sunt și turbulențe, dar hei, până și la clasa business a celor mai sigure companii aeriene, tot se mai întâmplă mici incidente ori măcar scurte zgâlțâieli pasagere.
Sunt câteva lucruri, care apar în spațiul public românesc referitoare la jocul acestei fete, pe care le găsesc deranjante, pentru că îmi dau seama ușor, fie că nu vin dintr-un izvor de bune intenții, fie nu duc nicăieri, ci e doar vorbărie goală; ce nu e în regulă după mine, e ironia batjocoritoare, la care uneori e asortată un soi de răutate nemotivată; ceea ce iar nu e în regulă sunt laudele adesea exagerate, odele nepotrivite, care mai mult încurcă, ori încercarea de a fi mereu simpatici, de a nu deranja, de merge cu valul popular; de asemenea, lipsesc aproape integral punctele de vedere bazate pe date, pe analiza și interpretarea jocului modern, cu tot ceea ce presupune astăzi profesionismul acestui sport; mă gândesc că mai sunt și oameni care cunosc tenis prin ţara asta, mă refer la specialiști, la antrenori, la foști mari campioni, nu doar foști tenismeni care se ocupă cu ticăloșii; în același timp, abundă cancan-ul și oamenii care se agață de numele și de rezultatele ei, mânați de interese mai mici sau mai mari.
După mine, lucrurile care ar trebui spuse, în ce o privește, sunt cu totul altele și e nevoie să fie afirmate într-o cu totul altă manieră, pe alte tonuri, decât ceea ce găsim azi în piața media de la noi. (Apropo, dacă vreți să citiți în limba română despre tenisul Simonei, mai ușor cu CTP, preferabil Luminița Paul!) Paradoxal, atât jurnalismul sportiv, cât și jocul Simonei suferă cam de aceleași boli; diferența e că jocul Simonei este competitiv pe plan extern, ceea nu știu dacă-i valabil și în cazul jurnalismului. Și, dacă cei mai mulți se cam feresc să o spună tranșant, o spun eu, asumându-mi riscul de a fi greșit înțeles ori persiflat de unii.
Oh, well…, here it comes: there is still some bullshit în the tennis she’s playing (and there is also a lot of bullshit in the articles or in the comments they are writing about her tennis). So, Simona, will you please cut the bullshit?! That’s it.
Dacă ar fi ușor să scrii despre tenis, ne-am uita cu toții la declarația în care Simona ne spune că a fost un an bun și că e fericită cu locul în top 3 WTA; ne-am uita la meciuri și am comenta despre cum trebuia executată o lovitură, am da indicații irefutabile…; am mai arunca și vreo două trei comentarii stupide pe Facebook; apoi, am închide cu toții laptop-urile și am aștepta ca ea să se întoarcă din vacanță; dar lucrurile nu sunt niciodată atât de simple, dimpotrivă.
Australian Open 2015
Simona declară în mod repetat, după fiecare înfrângere, că a mai învățat ceva, că e conștientă că are lovituri de îmbunătățit, că trebuie să își ridice nivelul jocului; cu toate acestea, saltul calitativ din jocul ei întârzie să se arate de aproximativ doi ani; pentru unii e o mare problemă, pentru alții, încă nu, pentru cei mai mulți, nici pe departe; întrebarea cu adevărat importantă e dacă ea e cu adevărat mulțumită de jocul ei; de joc, nu de rezultate, nu de premii, nu de ierarhii; strict de joc.
Așadar, ceea ce cred eu că îi trebuie Simonei Halep este… „a tennis without bullshit”; ideea cred că-i clară, modul în care e exprimată nu îmi aparține; m-am inspirat de pe un blog de limba engleză care nu are legătură cu sportul, însă găsesc că e cât se poate de potrivită în cazul de față și în contextul actual.
După doi ani la cel mai înalt nivel, e timpul ca Simona să forțeze anumite limite și să iasă din zona de confort atât de dragă ei pe terenul de tenis; însă, pentru asta, nu e suficient să îți placă tenisul, trebuie să pui și puțină inimă în toată pregătirea aceea îndrăcită; de fapt, trebuie să te pui pe tine cu totul în careul de serviciu, fără teamă, fără îndoieli. Cu naturalețe, cu încredere, cu nerv!
Dar ieșirea din zona de confort e printre cele mai dificile lucruri pentru natura umană și ea nu se va produce niciodată dacă nu te trezești într-o dimineață oarecare și îți spui: „în regulă, voi face ceva în privința asta, începând de azi, de acum”. Da, e cât se poate de limpede, se joacă totul la nivel mental, acolo, în căpșorul fiecăruia, unde se petrec niște treburi fascinante, infinite și unde totul poate fi construit câtă vreme există fie și un singur cuvânt, nu mai mult, capabil să declanșeze „miracolul transformării”.
Cred că Simonei i-ar face tare bine să se analizeze pe ea în această perioadă cu atenția unui bijutier și cu migala unui ceasornicar bătrân; și, dacă nu se simte în stare să o facă singură, să ceară ajutorul cuiva, nu trebuie să ezite în direcția asta; ar fi păcat să rateze șanse mari și să risipească potențial, doar din cauza unor orgolii mărunte.
Un lucru e cert; tenisul ei nu se mai poate pierde că până acum, nu trebuie să se mai irosească pe coclauri confuze, prin celebra „zonă interzisă”; el trebuie să meargă direct la subiect, fără ocolișuri, fără floricele, fără semne de întrebare, fără renunțări și dezamăgiri, fără amăgiri convenabile și supărări, fără copilării, fără emoții rele. I-ar face bine o doză mai consistentă de stabilitate, stabilitate obținută nu prin compromisuri, ci prin alegeri asumate pentru perioade de timp mai largi.
Trebuie să meargă mai departe cu un plan pus la punct în cele mai mici detalii, cu un plan b, cu un plan c, dacă e cazul, pe care ea să le urmeze pas cu pas și să le aplice cât mai corect; să meargă cu idei clare, cu o strategie de joc bine articulată, cu decizii tactice mature și oportune, cu sânge cald, dar cu mâna rece. Îi trebuie limpezime Simonei, acuratețe, știință de a juca punctele mari și știință de a asculta; de a primi sugestii, uneori chiar sfaturi, de a fi atentă, de a pune întrebări, de a identifica vulnerabilități, de a le exploata în favoarea ei, în timp real.
Simona, dacă iubește sportul ăsta, dacă vrea să îi dea mai mult ca până acum și crede că poate să o facă, să știe că tenisul puternic, îndrăzneț și direct îi va aduce victoriile acelea mari către care tinde; execuțiile în forță, dar o forță controlată, nu împrăștiată în cele patru zări, curajul din rachetă, alegerile tranșante, imaginația tăioasă a loviturii, viteza deciziei, acestea sunt cele care câștigă aproape întotdeauna partida; și o câștigă pentru că toate acestea îi dau sportivului timp, spațiu, libertate și opțiuni. Având toate acestea, ai ușurința și bucuria jocului; ai șansa de a experimenta mai mult, de a perfecționa mai în amănunt, de a personaliza loviturile.
Un tenismen se face mare când aduce în teren acea execuție în care se găsește informația să genetică; lovitura aia unică, pe care tu ai simțit-o ca țâșnind dinăuntrul tău, pe care ai inventat-o, ai șlefuit-o, ai antrenat-o până când ea, acea lovitură, a ajuns chiar mai mare decât tine; așa cum fac scriitorii uriași, care dau viață unui personaj a cărui notorietate, peste timp, o va depăși pe aceea a creatorului său.
Tenisului bun, competitiv până la un punct, pe care îl arată Simona, îi lipsește identitatea; și nimeni în afară de ea nu îi va putea da asta jocului ei; dar asta nu se dobândește pierzându-se cu firea la un punct spectaculos al adversarei, ci replicând cu un punct eficient, contracarând inteligent, preluând tu conducerea jocului și transmițând astfel, „da, e în regulă, accept că mi-ai făcut un punct senzațional (te aplaud dacă e momentul, așa cum face adesea Nole), dar voi face tot ce pot să nu îmi mai faci altele și să îți impun stilul meu, jocul meu. Iar dacă jocul meu nu funcționează cum ar trebui într-o zi, voi improviza; și voi improviza ca un artist atins de inspiraţie divină, nu ca un ins disperat și pierdut; nu voi fi pica, ci voi fi lucidă până la capăt.”
Și, așa cum foarte inteligent îi sugera recent antrenorul de conjunctură, Halep trebuie să aducă surpriza în jocul său; în felul acesta îi pui mai multe întrebări adversarei, întrebări la care ea trebuie să găsească răspunsuri și astfel o vei pune în dificultate, îi vei lua din liniștea loviturilor, din ritm, din certitudini, din timp.
Simona ar fi bine să își dea seama că un meci de tenis feminin e scurt, prea scurt pentru a putea fi lăsat să îți scape din mână când și când, pentru că greu va mai apărea ocazia de a reveni, date fiind datele ei fizice. Orice jucătoare de top, dacă suntem atenți, caută schimburile de mingi scurte, punctele cele mai ușoare așa se fac, cu lovituri apăsate, prin care fie preiei controlul de la început, fie punctezi decisiv, economisind resurse, atât fizice cât și mentale.
Tenisul de azi al Simonei are câteva neajunsuri: e previzibil și plictisitor, prăfuit și pasiv, dacă îl raportăm la pozițiile de vârf ale ierarhiei mondiale de-acum și de ieri. Cu acești „4P” agățați ca tinichele de mânerul rachetei, nu poți să crești semnificativ; poți, în cel mai fericit caz, să te bați, dar să te zbați. Plictisul din jocul ei e poate cel mai periculos, sugrumă orice formă de exuberanță, naște atitudini nepotrivite, comportamente neperformante; previzibilul e un semn al lipsei de curaj, de inventivitate, frică de a crea, de a nu greși, de a pierde; praful e incapacitatea de a propune lovituri, de a inova, de a regla din mers, de a te adapta la ce ți se solicita din partea cealaltă a fileului; pasivitatea e o formă de încăpățânare negativă, care nu te lasă să preiei inițiativa, să mergi înainte, să diversifici, care îți induce ideea că e mai bine să reacționezi, decât să acționezi, ceea ce e fundamental greșit; îndrăzneala de a acționa oportun va fi întotdeauna mai bine răsplătită decât pasivitatea și reacția ezitantă, indiferent că e vorba de sport, dragoste său război.
Și ar mai fi ceva la Halep; ea poate să provoace jocul, dar nu o face, poate să conteste jocul adversarelor, dar nu o face; poate că nu s-a născut cu acel „winner-instinct” pe care îl au Serena și Maria, dar are argumentele ei, la care se ferește să apeleze regulat; e un copil liniștit, nu poate, nu știe, poate nici nu vrea să se poarte ca o vedetă, nu are o personalitate expansivă, a declarat-o chiar ea de câteva ori; iar pentru a fi un învingător, câteodată trebuie să ai și un pic de nebunie, de autoritate, un caracter care să zgândere, să deranjeze un pic, să impună un pic de liniște în jur. Așadar, vorbim de carismă și de punerea ei în valoare, în ce o privește pe Simona; o are, de ce nu o exprimă mai apăsat, mai des, mai nonșalant, numai ea știe. Cu cât se va arăta mai mult, cu tot ceea ce este ea, în teren și în afara lui, cu atât va avea mai multă încredere, va fi mai relaxată, mai senină în joc.
Plăcerea de a juca nu ți-o dă și nu ți-o ia nimeni, nici măcar trecerea timpului; maximizarea câștigurilor financiare nu e cel mai important lucru pe lumea asta, mai ales când ai deja în cont o sumă substanțială; fanii adevărați nu au pretenția ca ea să câștige totul, peste tot, ci vor să se bucure, împreună cu ea, de tenisul ei; iar atunci când pierde, să piardă ca o învingătoare, nu ca o resemnată. Și nu cred că cer prea mult „în schimbul” susținerii lor, nici vorbă, sunt cât se poate de corecți.
Fanii nu stau să buchisească statisticile, să facă multe calcule, ei vor să fie alături de cineva care îi face să simtă adrenalina succesului, de cineva viu, energic, iar acel cineva e ea; de aceea, să știe Simona că oamenii aceia, care au plăcerea să o laude, au și dreptul să o critice, dacă vor, în egală măsură; însă, singurele care merită luate în calcul sunt laudele moderate și criticile constructive, restul nu prea contează.
Simona, deși termină mai bine decât în 2014, a avut un an 2015 vizibil mai slab decât precedentul, din aproape toate punctle de vedere; însă, era cumva previzibil, programul din 2015 a fost mult mai solicitant; singurii pași înainte notabili făcuți anul ăsta au fost o îmbunătățire a serviciului și consolidarea prezenței în primele 3 locuri WTA. Altfel, puține victorii la jucătoarele de top, înfrângeri neașteptate la adversare no-name, mai puține turnee câștigate, incapacitatea de a apăra rezultatele de la turneele mari de anul trecut, ieșirea prematură la turnee mari, problemele mai dese de sănătate, emoțiile negative mai mari și mai dese, nervozitate mai mare, declarații mai neinspirate, unele dificultăți de natură fizică.
Simona Halep în vacanţă în Poiana Braşov, alături de o prietenă (sursă foto: hasimona.ro)
Dar în spatele a tot ceea ce am observat și am scris până acum, stă o fată cu toate ale sale; iar această fată știe cel mai bine ce face cu ea, ce poate și ce nu, ce e bun și ce e mai puțin bun pentru ea, pentru viața personală și pentru carierea ei. La sfârșitul zilei, Simona Halep rămâne cu ea, cu jocul, cu alegerile ei, cu familia și apropiații săi. Toți ceilalți, cu vorbele noastre, suntem cumva în plus în acest tablou, din anumte puncte de vedere; există o limită de la care nimic din ceea ce credem și ce scriem noi nu poate și nu trebuie să mai prezinte vreun interes nici pentru jucătoarea profesionistă, nici pentru tânăra care își creionează personalitatea.
Simona, dacă va simți că are nevoie de perioade în care trebuie să îi pese de ea, înainte de orice altceva, nu va greși cu nimic; oamenii inteligenți vor înțelege de ce așa și nu altfel. Iar dacă se va simți în largul ei fiind mai aproape de susținători, pentru că îi face plăcere să simtă energia fanilor, să împartă mai multe momente cu ei, atunci și mai bine; implicarea fanilor în cariera unui mare sportiv tinde să devină uneori obositoare, alteori constituie o trambulină; însă nu trebuie uitat că niciunul dintre fani nu este vreo clipă în pantofii acelui sportiv, să știe ce se întâmplă acolo, „aproape de inima vijelioasă a lumii” (apropo, mișto romanul ăla, pe cuvânt!).
Dincolo de toate astea, conform unui studiu online recent, Simona Halep este personalitatea cea mai iubită în România și, probabil, va rămâne la fel încă cel puțin 5-10 ani de aici înainte, dacă îmi permiți o banală previziune, la cald; în plan internațional, se bucură de o simpatie nemaipomenită, poate puțin neașteptată, iar asta pare să o mulțumească sincer.
Nu a câștigat încă un turneu din cele 4 mari, dar eu cred că o va face și nu doar o dată, la apusul carierei; puțină răbdare. Nu va fi probabil un nume care va marca lumea tenisului mondial, așa cum a făcut-o Năstase, nu are harul și dileala necesare, dar e deja un nume care, pentru România, e mai mult decât puteam spera; asta dacă suntem sinceri cu noi.
Avem această șansă de a ne putea bucura că încă o sportivă din România e admirată de atâta lume, e aplaudată peste tot pe unde merge; merită apreciată pentru ceea ce pune în teren, sunt performaţe rare, o să vedeți; poate nu ne place tenisul ei și poate nu dă cele mai fericite declarații (nici pe mine nu mă încântă), însă, hai să îi respectăm nu atât munca, pentru că oricine poate munci, hai să îi respectăm alegerile, atât pe cele personale, cât și pe cele profesionale, căci aici nu e vorba despre noi, ci despre ea.
Nu o iubim toți, nu suntem toți fascinați de jocul ei, nu ne trezim toți la 3 dimineața pentru a o vedea jucând, însă cei mai mulți dintre noi știu că ea este azi exponenta unei generații care pare să fie în posesia unei calități importante: nu simte nevoia să se îndepărteze de România pentru a crește, ci stă alături de România, pentru ca aceasta să o vadă crescând, dezvoltându-se. Cât contează pentru generațiile tinere astfel de oameni? O, credeți-mă, contează enorm, nu vă faceți ca n-ați înțeles; oricând și oriunde există un exemplu de succes, apare o provocare; și, de cele mai multe ori, nu e nevoie de mai mult decât de o provocare pentru a deștepta ceva în oameni.
Pentru mine, și nu cred să fiu singurul, ea încă nu joacă de top 3, ci de top 10; dar, la dracu, măcar de-am avea câte-un reprezentant în top 10 mondial la economie, politică, literatură, cibernetică etc., cum ar fi atunci? Am mai strâmba oare din nas, dacă Iohannis ar fi al doilea cel mai mare politician european al secolului sau dacă Mircea Cărtărescu ar fi recunoscut drept al doilea mare romancier contemporan? Știu, știu…, ar vrea ei… 🙂
Așadar, indiferent dacă suntem sau nu simpatizanți ai Simonei Halep, haideți să nu o facem nici mai mare, dar nici mai mică decât este, pe această fată care, până una-alta, este o sportivă cu performanțe certe; pe de altă parte, la fel sunt și alte sportive, gimnaste, spadasine, handbaliste, canotoare, tenismene, luptătoare, să nu uităm; poate că ele nu au norocul (sau nenorocul?) expunerii Simonei Halep, succesul financiar al acesteia, însă rezultatele sportive sunt de același calibru, dacă nu mai mari, dar pasiunile pe care le stârnesc nu sunt la fel de aprinse. Faptul că publicul nu pare să pună aceeași pasiune în cazul celorlalte, cum o face în cazul ei, e semnul că ceva special trebuie să fie la acest copil.
Noi, romanii, suntem un public cu o educație sportivă încă firavă, indiferent că o recunoaștem sau nu, însă cred că bucuria așezată este aceea pe care o trăim cel mai autentic, mai deplin; iar tristețea sau dezamăgirile pricinuite de sport sau de atleții preferați nu-i bine să fie trecute zgomotos și neplăcut, ci cu reacții care să denote buna-cuviință și fair-play; fără a ne feri vreodată să reflectăm adevărul, oricât de incomod ar fi el.
Sportul este un fenomen social excepțional, chiar înainte de a fi o industrie uriașă; ca atare, suntem liberi să comentăm ceea ce dorim, cum dorim, când și unde dorim; suntem liberi chiar și să ne facem de râs, cum încerc și eu pe-aici…, însă responsabilitatea comentariilor ne aparține; prin ceea ce scriem, ne împărțim, asemenea sportivilor, în învingători și învinși; și, să nu ne amăgim, pe lumea asta, învingătorii iau totul.
Într-o zi, peste ani, poate că unii dintre noi vor intra într-o librărie oarecare și vor întreba de autobiografia Simonei Halep; oare ne vom mai aminti atunci ce vorbim astăzi despre ea, despre cuvintele goale de sens pe care le aruncăm fără să clipim, după fiecare meci, doar pentru că au fost 3-4 mingi care n-au prins tușa pentru 5 milimetri sau pentru că a prins un culoar favorabil și a câștigat un turneu la capătul lumii?
O vom judeca pe Simona strict după rezultate, pentru că cifrele sunt singurele care fac istorie, sau vom fi captivați de cuvintele ei, de lucrurile noi pe care le vom descoperi despre ea, de povestea neștiută a drumurilor către vestiar după înfrângeri, de lacrimile primei descătușări de bucurie, de explozia de sentimente amestecate din ultima ei apariție pe terenul de tenis, ca jucătoare profesionistă? Nu știu, nu știe nimeni, dar e bine că vom fi acolo să aflăm.
O fată care nu deține forța brută a altor jucătoare umblă prin lume și joacă tenis; călătorii, antrenamente, turnee, emoții, camere de hotel și camere de luat vederi; câștigă; pierde; câștigă din nou și din nou; apoi, pierde iar; câștigă încă o dată și încă o dată pierde; dar, de cele mai multe ori, câștigă; nicio victorie și nicio înfrângere nu seamănă cu alta; zâmbește; uneori, își face semnul crucii în drum spre fileu și ține capul sus, când îi întinde mâna celeilalte fete; alteori, e cu privirea în vârful pantofilor de sport, c-așa-i în tenis…
Ne uităm la ea; vorbim despre ea; scriem despre ea; ea nu se uită la noi, se uită la minge; nu vorbește despre noi, vorbește despre tenis; nu scrie despre noi, ci semnează postere, șepcuțe și mingi galbene. Și, cel mai probabil, ea scrie și câteva pagini interesante în istoria tenisului românesc.
Când fata asta se va opri și nu va mai apărea decât foarte rar pe lângă terenurile de tenis, multora le va fi dor de Simona Halep; sigur, asta nu-i o performanță măsurabilă, îmi veți spune, dar amintirea reverului subtil și-a zâmbetului elegant nu ne-o ia nimeni; cum nimeni nu îi ia ei meritul de a fi jucat tenisul pe care a simțit că îl poate juca cu plăcere.
Aga, cea care a eliminat-o uluitor pe Simona, tocmai a câștigat zilele trecute Turneul Campioanelor, cu un joc magic și puțin norocos, dar norocul răsplătește îndrăzneala; are mâini de artistă, fata asta; așa cum singură spunea, a avut capacitatea de a lua cele mai bune decizii în momentele decisive, iar acest lucru a făcut diferența. Și tot ea spunea că jocul creativ pe care îl practică nu poate fi antrenat și nici învățat, e altceva, sunt aptitidini inimitabile, un joc de inspirație și respirație. E un entertainer de calibru, Aga. Nu încercați așa ceva acasă, nesupravegheați… 🙂
Bravo ei; când intră pe teren, poloneza e capabilă să joace orice punct cu detașarea unui copil scăpat de sub control prin parcul de distracții; și o face mereu în stilul ei, indiferent ce s-ar întâmpla, niciodată altfel. Să rămâi fidel până la capăt felului tău de a te exprima pe terenul de tenis, fără să te gândești la consecințele ratării unei scurte cu efect lateral, la minge de set împotriva ta, acesta e semnul cel mai clar că ai înțeles destul de bine despre ce e vorba în acest sport. Simona nu a ajuns încă la acest nivel, acela de a face dintr-o incursiune la fileu, „a walk în the park” (dar nu e de criticat pentru asta, căci geniul se manifestă extrem de rar pe tărâmul sporturilor); când va ajunge, vom vedea cu toții jucătoarea rară pe care, cred că ea însăși o visează.
Ms Halep is challenging the call on the left base line; the ball was called out.
The call stands; Ms Halep has two challenges remaining.
Citiţi şi
Visează, gândește și acționează – deschide-ți o afacere!
Recordul mondial stabilit în 1932 de parașutista Smaranda Brăescu în SUA
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
