Ne naştem toţi fără o stea în frunte, dar, într-un fel, magic, toţi cu promisiunea nerostită a oricărui părinte: tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Orice părinte doreşte ca fiinţa căruia i-a dat viaţă să trăiască mult, cât mai mult, inconştient mamele doresc ca cineva să găsească foarte repede elixirul imortalităţii.
Deşi cu toţii credincioşi, aproape, mulţi crezând cu tărie în viaţa de dincolo, nu ne putem împiedica să simţim o strângere de inimă atunci când ne privim fetiţa, băieţelul, şi ne gândim că va veni o zi în care aceşti ochişori nu vor mai fi. Tot ceea ce putem face este să ne rugăm să trăiască foarte mult, să sufere cât mai puţin, iar noi, părinţi, să murim înaintea lor.
Legănaţi de aceste vise, dorinţe, temeri, ne petrecem viaţa într-o lineară continuitate, fără urme de clar obscur. Fără întrebări, fără mari întrebări existenţiale.
Există însă şi o altă categorie de oameni, cei care trec printr-o încercare dureroasă, medicală, morală, accidentală, dar o încercare care le schimbă această paradigmă lineară – viaţa durează cât mai mult – şi le pune pe tăviţa cu obiecte alese un adevăr nedorit: viaţa este o promisiune neţinută, viaţa este extrem de scurtă. Viaţa nu are aceeaşi durată pentru interlocutorii ei, nici aceeaşi intensitate, nici aceeaşi valoare. I-aş putea numi morţi vii.
Taras Kuščynskyj
Dar nu este cuvântul potrivit. Să zicem că sunt acei oameni blestemaţi de a fi conştienţi din senin, pentru că au trecut prin moarte sau aproape de moarte, că viaţa se va termina brusc, fără a-şi trimite bumerangul înainte.
Aceşti oameni, fericiţi şi nefericiţi în acelaşi timp, ca prinţul revenit acasă în basmul lui Ispirescu, dar care ar beneficia în schimb de încă o şansă, care nici ea nu are cuantificare sau vreo calitate sine qua non, înţeleg ceea ce cred că ar trebui să ştim toţi: viaţa nu este decât o promisiune neîndeplinită, pentru care nu putem condamna pe nimeni, pentru că ne-o îngânăm singuri ca pe o litanie, pentru a putea înainta.
Viaţa nu este nici lungă nici scurtă, este aşa cum ne este dată, şi ceea ce este sigur este că doar Dumnezeu ţine aţele. Important este, însă, ce facem cu ea. Cum îi permitem să se perpetueze, să dureze. Individual, prin povestirile imposibile şi incredibile care ne traversează viaţa, sau general, prin poveştile copiate/lipite/uniforme care sunt apanajul tuturor.
Ne temem, şi este normal să fie aşa, căci ca oameni suntem supuşi temerii, de tot ceea ce ni se pare nou, ciudat, incredibil. Dar nu este oare incredibil că soarele răsare zilnic după ce va fi murit puţin, în seara dinainte? Orice accident, fericit chiar, căci datorat serendipităţii, rămâne un accident, ne vatămă şi ne sperie, ne arde şi prima reacţie este de recul. Poate fi o întâlnire, o iubire, un obstacol, o şansă profesională, un drum care se deschide.
Cum vom reacţiona, cum vom face pentru a nu pierde aceste şanse care decurg din aşa-zisele accidente, este adevărata artă. Răspunsul este laic, sau religios. Dar este, în ambele cazuri, alegerea noastră.
“Nimic nu e de netrăit”, scria Gabriel Garcia Marquez în “A trăi pentru a-ţi povesti viaţa” (editura RAO, 2004). Atâta timp cât îi dăm şansa de a exista ca poveste care va fi repovestită, prin măreţia trăirii ei. Nimicul, cel fundamental, absolut, redat atât de evident în povestea lui Atreyu (Never ending story).
Sau, în Biblie, “ce este Credinţa? Este dovada că lucrul dorit de noi se va înfăptui. Este certitudinea că ţinta nădejdii noastre ne aşteaptă, chiar dacă nu o putem zări încă“.
Your choice.
Pe Iulia o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
„Pe atunci eram săraci, dar fericiți”
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
