Să nu spuneţi că nu aţi călătorit niciodată în timp, că nu vă cred. Să nu spuneţi că n-aţi visat cu ochii deschişi la o poveste pe care n-aţi trăit-o, dar aţi simţit-o organic în fiecare celulă, cromozomial aproape. Să nu spuneţi că nu v-aţi teleportat într-o lume cu prinţi şi prinţese fiindcă vă voi bănui că v-aţi extirpat organul emoţiilor.
Eu am călătorit în timp. De fapt, fac asta zilnic, în fiecare dimineaţă la cafea, când pictez planuri şi mă gândesc la oamenii frumoşi cu care le voi transform în realitate. Seara, când derulez cu încetinitorul filmul orelor trecute, ajung din nou în lumi unde n-am trăit încă ori lângă oameni cu care aş vrea să rescriu mereu poveşti.
Cu Viorica Cramer aş vrea să rescriu povestea bunicii. A bunicii eterne, a bunicii pe care o simţi că te ţine mereu de mână, că îţi ia din faţă a zecea cafea într-o zi în care toate ţi-au mers pe dos şi îţi pune în loc paharul cu lapte cald, apoi îţi strecoară în mână, în locul ţigării fumate cu prea mulţi nervi, o bucată de turtă dulce. Că-i mai sănătos şi mai bun pentru suflet. Că în locul privirii mânioase aruncate de şeful ţâfnos primeşti o clipire fluturată pe sub ochelari, care îţi spune să ai încredere în tine şi te roagă să ierţi furiile celor din jur, că sunt şi ei oameni şi uneori au nevoie de o atingere caldă pe suflet.
Viorica Cramer mi-a vorbit prima dată prin îngeri. Cei păzitori şi cei ai creativităţii care i-au pus în mână dantela, mătasea şi acul, cu care reuşeşte să facă minuni. Figurine fel de fel, jucării, poşetuţe pentru copile cochete ori mirese dornice de alint, îngeri pentru clipele de rugăciune şi casete în care poţi păstra scrisorile de dragoste. Sau, mă rog, stickul cu e-mailuri de taină sau pozele de la ultimul chef în care iubitul a fugit cu alta ori copilul, ajuns adult înainte să accepţi acest lucru, ţi-a spus că de mâine se mută cu prietena lui. Ori broşa care ţi s-a lipit de inimă la ultima îmbrăţişare în care ai simţit braţele lui ca o platoşă sub care mereu ştii că eşti apărată şi iubită.
Viorica Cramer este unul dintre zecile de artişti handmade din Iaşi. Ce o deosebeşte total de ceilalţi este dragostea pe care o pune în fiecare cusătură, în fiecare pliu al mătăsii pe care o netezeşte cu grijă atunci când adaugă petale trandafirilor ori în iuta pe care o mustră că nu este la fel de fermă precum ciobănaşul pe care ar vrea să-l transform în pui de român. N-o găsiţi în expoziţii şi nu vă uitaţi după afişele pentru vernisaje. Arta ei încă nu a ieşit în public, deşi mulţi o aşteaptă şi la fel de mulţi s-ar bucura să vadă că dincolo de mercantilismul acestor vremuri există şi iubire, exprimată prin artă. Vioricăi Cramer îi plac şi cochetăria, dar şi tradiţiile. Iubeşte şi mătasea foşnitoare şi catifeaua ciocolatie ce mângâie frumos orice trup de femeie, dar şi iuta. „Avem dantela din bumbac, avem iuta, avem lâna, atâtea materiale româneşti frumoase. De ce să nu le folosim? Iubesc tradiţiile. Aşa am crescut, aşa mi-am educat şi copiii, şi nepoţii. Dacă nu ştii cine eşti, cum ştii unde vrei să ajungi? Şi dacă nu-ţi iubeşti filonul, cum crezi că alţii te vor aprecia?”, s-a întrebat Viorica Cramer.
Darurile ei pentru copii sunt, alături de jucării, globuri colorate şi dulciuri cum numai o bunică ştie să facă, dragostea şi respectul pentru muncă şi pentru mâinile dibace cu care a meşteşugit creaţiile încă neluminate în expoziţii, însă aplaudate la scenă deschisă de iubitorii de frumos care au ridicat cortina scenei cu români talentaţi. Şi buni.
Citiţi şi
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Un kilogram de… bucurie, vă rog!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
