Miroase a arsură dulce, de lemn perpelit ce trosneşte cu putere în şemineu, acoperind gemetele tânguite ale furtunii de afară. Pale de vânt cenuşiu, dezlănţuit, împrăştie pâcla asta înecăcioasă şi tulbure ce stă lipită de cer, de aer şi de crengi, agăţată parcă, până şi de vârful genelor celor care s-au încumetat să înfrunte ceaţa ce ne-a înnegurat de câteva zile încoace, liniştea.
Doar acordurile în surdină ale Rapsodiei lui Rachmaninov umplu cu tihnă tăcerea, amăgind nelinişti multe, umbre ascunse.
Vrei să vorbim despre singurătate? Despre teama de a rămâne pustiu, frica de propriul ecou şi de tot felul de neguri şi incertitudini? Despre nevoia de a fi mereu înconjurat de oameni, de aglomeraţie, de viaţă, zgomote, dacă nu în imediata apropiere, măcar internetic, în eter?
Singurătatea nu există şi nu trebuie să sperie pe nimeni. Ne place sau nu, ne-am născut, murim, ne trăim sentimentele, zbuciumul, victoriile, dezamăgirile, bucuriile şi eşecurile, în propria intimitate. Exploziile exterioare sunt doar o fărâmă infimă a ceea ce trăim în propriul adânc. Şi mai apoi, singurătate nu e să nu ai CUI să-i dăruieşti bogăţiile strânse la interior, ci să nu ai CE împărţi cu nimeni, nici măcar cu tine însuţi. Nu e neapărat lipsa celor dragi, ci goliciunea minţii şi a inimii.
Cum poţi să te simţi stingher, când ai atât de mult tine în juru-ţi?
Uite, eu nu mi-s singură niciodată. Am strâns în mine lanuri de azur, buchete de frumos, pânze-ntregi de ţesătură din cuvinte murmurate cu tâlc, roşu şoptit de patimi, dulce de buze…
Am strâns atâta noian de tine, dragul meu, tumult de trăire, puzderie de visuri, unele trecute, altele încă dorite, încât căutăturii gândului nu-i va ajunge vremea pentru a cotrobăi prin toate cotloanele, prin toate comorile dosite cu drag, în frânturi de timp …
Poate că nu mă pot reflecta mereu în ochi dragi, poate că nu mi-e dat să aud mereu vorba cea caldă, dar le port în mine şi le regăsesc, cu siguranţă, pe toate, la ţărmul meu, aşteptându-mă-n nemărginire, pe plaja cu nisipuri albastre ce ne-am promis-o cândva, unul altuia.
Cum să fiu singură, când îmi respiri pe sub piele, când eşti parte din mine şi când pot împărţi cu tine, în orice clipă, dor şi iubire, aer şi visare, dorinţă şi deznădejde, toate avuţiile minţii şi ale sufletului?
Şi cum să fiu singură, când mi te prelingi prin vene, când ne îngânăm tăcerile, când ne simţim şi ascultăm, unul altuia, până şi depărtările?
Citiţi şi
Tu, femeie nebună, dorește-ți orgasme, nu Prada!
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
