Ajunseră la el aproape pe înserate. Horia ducea o viață de boem, însă își primea destul de des prietenii. Dacă nu avea chef sau lucra, pur și simplu ignora soneria. Nu le deschidea. Nu se anunțaseră dinainte, așa că mergeau la risc. Și totuși, fură primiți.
– Salut!
– Salut! Sărut mâna, Arina!
– Sper că nu te-am deranjat?, întrebă Tudor mai mult retoric.
– Nu, nu, intrați. Tocmai puneam de o cafea.
– N-am pune mai bine de un vin?, întrebă Tudor, gesticulând cu sticla de vin pe care o ținea în mâna stângă.
– De ce nu?!, se arătă deschis Horia. Mă duc să aduc niște pahare, și o porni spre bucătărie. De fapt, era mai degrabă o chicinetă. Horia gătea acolo foarte rar. De obicei, lua masa în oraș, singur sau însoțit de prieteni, sau comanda acasă.
– Ai mai lucrat ceva de când nu ne-am văzut?, strigă Tudor în urma lui.
– Câteva schițe, răspunse Horia, reapărând cu cele trei pahare într-o mână și desfăcătorul în cealaltă.
– Lasă-mă pe mine, spuse Tudor ferm, deși nu se cădea ca el să facă onorurile casei.
Horia cedă fără a se simți lezat. Tudor avusese întotdeauna această influență asupra lui. Îi cerea sau îi dădea ordine, îl punea să facă unele lucruri, iar Horia se supunea fără nicio supărare. Între ei existase întotdeauna această înțelegere tacită, nerostită. Eu (Tudor) ordon, iar tu (Horia) te supui. Se cunoșteau de când erau mici și împărțiseră foarte multe împreună. Tudor era pentru Horia fratele mai mare pe care și-l dorise și de care nu avusese parte, chiar dacă diferența dintre ei era de numai câteva luni.
După ce deschise sticla și turnă în pahare, Horia îi servi pe cei doi, așezați deja pe canapeaua lui deosebit de comodă. Toată lumea i-o lăuda și îl invidia pentru ea. Horia o moștenise de la un unchi în vârstă, un văr de-al mamei sale, împreună cu mansarda în care locuia și avea și atelierul. Toți încercaseră să afle de unde fusese procurată, fără niciun rezultat însă.
Arina, tolănită comod, îi mulțumi din privire pentru paharul de vin și sorbi puțin, vădit dezamăgită. Afară era încă mult prea cald, iar vinul nu era suficient de rece pentru gustul ei. Ar fi băut mai degrabă un gin sau, oricum, ceva care să o răcorească.
– Ei, și, ce cuceriri ai mai făcut? întrebă Tudor curios.
– Nimic care să merite a fi menționat.
– Păi? Și atunci? Nu tu tablouri, nu tu cuceriri… Treabă-i asta?!, îl dojeni Tudor în glumă. Atunci cu ce îți pierzi vremea pe-aici?, întrebă el rotind privirea prin atelier și făcând semn cu paharul de vin. Pe șevalet era un tablou terminat, iar de perete erau sprijinite mai multe tablouri, întoarse cu spatele.
– Mă știi… dacă nu lucrez, mă… inspir…
Tudor izbucni în râs, iar Arina se ridică de pe canapea, lăsă paharul pe măsuța din stânga ei și se îndreptă spre balcon.
– Pot să deschid?, întrebă ea timid. E cam cald aici, la tine…
– Da, desigur. Nici n-am băgat de seamă.
Lui Horia nu îi era niciodată suficient de cald, nici chiar într-o seară călduroasă de vară ca aceea. Observă paharul abandonat pe măsuță și o întrebă:
– Vrei să-ți prepar ceva care să te răcorească puțin? Un gin cu gheață poate?!
– Da, mulțumesc, răspunse ea la fel de absentă ca și mai înainte.
Horia se ridică imediat și se grăbi spre bucătărie, pentru a-i prepara băutura promisă. Tudor îl privi amuzat. Știa că Horia o place pe Arina mai mult decât era cazul, dar nu se arătase niciodată deranjat de lucrul ăsta. Chiar din contră, uneori îl tachina, propunându-i ca Arina să-i servească drept model sau aranjând tot felul de întâlniri la care el, Tudor, nu reușea să mai ajungă din diferite motive mai mult sau mai puțin inventate. Horia, resemnat, accepta să facă pe cavalerul și să se ocupe de Arina și puținele ei capricii. O scotea la restaurant, o plimba cu mașina, iar în câteva rânduri merseseră împreună chiar și la niște petreceri. Era o înțelegere tacită între Tudor și el. Horia îi ținea soția ocupată, o scotea în oraș, o distra, iar Tudor își vedea de ale lui. De-a lungul anilor, avusese diverse aventuri pe care Arina i le tolera, făcându-se că nu le observă. I le trecea cu vederea fără a afișa vreun semn de gelozie. Tudor era mulțumit și ușurat că nu are parte de obișnuitele crize de gelozie ale „damelor”, iar Horia era fericit că putea ieși cu Arina, chiar dacă nu se întâmplase niciodată nimic mai mult de atât între ei. Deși Tudor era un libertin, Horia îl considera totuși prietenul lui și nu ar fi făcut nimic care să le pună în pericol prietenia.
După ce îi duse Arinei paharul de gin, Tudor îi făcu semn lui Horia să-l urmeze, luându-și cu el paharul și sticla de vin și îndreptându-se spre „biroul” acestuia. Mansarda, care se afla chiar sub acoperișul unui bloc din centru, era de fapt o încăpere imensă pe care Horia o împărțise prin niște pereți din rigips, pe care îi vopsise în diferite culori, fiecare desemnând o altă încăpere: atelier, birou, dormitor, baie și bucătărie, baia fiind singura care avea ușă. Firește, atelierul era „încăperea” cu lumina cea mai bună. Atelierul servea și pe post de sufragerie, lucru ciudat pentru un pictor, motiv pentru care Horia nu primea musafiri decât dacă era… între tablouri… sau lucra la un tablou oarecare, pe care-l acoperea totuși sau îl întorcea cu spatele spre perete atunci când accepta totuși vreun oaspete nedorit.
– Hai că am ceva de discutat cu tine.
Horia îl urmă ca un mielușel, curios să afle ce mai pune la cale prietenul său. Ajunși în așa-zisul birou, se așezară fiecare pe câte un scaun, Tudor având un aer aproape conspirativ. Horia îl privea iscoditor, știind că se poate aștepta la absolut orice din partea acestuia. Mai luă o gură din paharul de vin, așteptând cuminte ca Tudor să vorbească.
– Auzi, ție nu ți se pare că ăsta e cam obsedat sexual?
– Haide, Tudore… iar începi?!
– Nu, pe bune! Uită-te și tu, spuse el, făcând din nou semn cu paharul de vin înspre albumul de pe birou. Nu există tablou în care să nu apară… să nu se întrezărească un sex. Al ei sau al lui. Sau al amândurora.
– Știi și tu că fiecare pictor are viziunea lui despre viață…
– Da, Horia, înțeleg, dar totuși. Măcar unul… un singur tablou să fie fără. Măcar o dată să se abțină și el. La fel și americanca aia pe care o apreciezi tu atât de mult… cum îi zice, că mereu uit cum o cheamă?! Numai vulve pictează. Mă rog, deghizate în flori, dar tot vulve sunt. Pe ăsta, hai treacă-meargă, parcă-l mai înțeleg. Bărbații sunt întotdeauna obsedați de sex, dar ea?!
– Pentru discuția asta am lăsat-o singură pe Arina?, încercă el să se arate supărat și să-și apere colegii întru artă.
– De parcă i-ar păsa!, trânti Tudor plictisit.
– Hai, nu începe iar, încercă Horia să-l dojenească.
– Tu nu ai obosit?
– Cu ce?
– Să tânjești așa după ea. Numai că nu-ți curg balele, zău…
– Ești dizgrațios și răutăcios!, răspunse Horia indispus de direcția pe care o luase conversația lor.
Fără niciun cuvânt, Tudor se ridică, gata să se reîntoarcă în atelier, abandonând pe birou sticla de vin golită deja. Horia îl urmă din nou, tăcut și îngândurat.
Afară se întunecase. Arina se întorsese în atelier și se întinsese pe canapea. Cât timp stătuseră ei de vorbă în birou, ea își făcuse de lucru răsfoind o revistă care acum zăcea pe jos, lângă canapea. Din cauza căldurii și a plictiselii, Arina adormise pe vestita canapea a lui Horia.
Se așezară amândoi pe cele două fotolii din fața canapelei, admirând prin puțina lumină care răzbătea din stradă, silueta tinerei femei tolănită în fața lor, ca și cum ar fi analizat un tablou impresionist. Trupul ei, cu forme unduioase și apetisante, cu sâni voluptoși care se răzvrăteau împotriva strânsorii rochiei subțiri, de vară, li se oferea privirii lor hulpave, de bărbați.
O cunoscuseră în aceeași seară, fiindu-le prezentată la o petrecere de Crăciun la care ajunseseră absolut întâmplător. O plăcuseră pe dată, iscându-se din acel moment un fel de întrecere între ei: cine avea să o cucerească primul. Când venea vorba de femei, Horia nu încercase niciodată să se ia la întrecere cu Tudor. Arina fusese singura care-l stârnise și-l atrăsese în atare măsură încât să încalce acest pact dintre ei. Urmase o luptă acerbă, susținută, din care, așa cum era de așteptat, Tudor fusese cel care ieșise învingător. Horia acceptase înfrângerea, mulțumindu-se cu rolul de secondant pe care i-l oferise Tudor ca premiu de consolare.
Tudor îi surprinse cu coada ochiului privirea lui Horia. Acesta o admira și o sorbea din priviri, așa cum făcea ori de câte ori avea ocazia și spera că nu este observat.
– O vrei?, spuse Tudor, făcând un semn din privire înspre ea.
– Ce spui, Tudore?, întrebă Horia înecându-se din cauza stânjenelii.
– Te întrebam dacă o vrei pe Arina.
– Cum adică… să o vreau?
– Să te culci cu ea? Ți-o împrumut pentru o noapte.
– Tudore! Tu ai înnebunit?
– Haide, nu te mai fandosi ca o domnișoară! Nu fii ipocrit! Îți curg balele după ea de când ai cunoscut-o.
– Da, dar ea te-a ales pe tine. Iar eu i-am respectat alegerea și am acceptat lucrul ăsta.
– Rahat!
– Tudore, încetează! Arina nu e un obiect pe care să-l împrumuți prietenilor. Nu e ca mașina ta.
– Știi bine că nu aș împrumuta nimănui Merțul meu.
– Tocmai!
– Deh, la mașină țin ca la ochii din cap.
– Și la Arina nu?
– Sincer să fiu, m-am cam plictisit.
– Tudore, nu spune asta!
– De ce nu?! E adevărat. A început să mă scoată din sărite cât de… obedientă e. Face tot ce îi cer.
– Te iubește.
– Prostii!
– Tudore, încetează!
– Maestre, crede-mă pe cuvânt, nu s-ar supăra… să te încerce… și pe tine.
– Cum adică și pe mine, întrebă Horia stupefiat.
Tudor răspunse printr-un zâmbet care putea însemna absolut orice.
– Spui numai tâmpenii în seara asta!, insistă Horia. Ce naiba te-a apucat?
– Păi, vreau să îți fac un bine. Suntem prieteni, nu?!
– Da, și ce? Prietenii își împrumută nevestele?
– Femeile. Și cum tu nu ești însurat, din mărinimia sufletului meu și pentru faptul că suntem prieteni de o viață întreagă… uite, îți fac o concesie. Un dar, să zicem.
– Haide că ai luat-o razna! Ți s-a urcat vinul ăla la cap.
– Ești un caraghios! Să nu te aud vreodată că spui despre mine că nu sunt mărinimos.
Horia se ridică nervos din fotoliu și ieși pe balcon. Luna îl privea cinic, curioasă să afle dacă va accepta sau nu provocarea. Horia strânse balustrada balconului până ce i se albiră degetele. Era furios și… excitat. Imaginea Arinei ațipită pe canapeaua lui nu îi dădea pace. Tudor îl tachinase și cu alte ocazii, oferindu-i-o pe Arina drept… model. O dată chiar se „oferise” să îi comande un tablou cu soția lui, însă Horia nu-l luase în serios. Nu îi răspunsese la provocare. Acum însă…
Încercă să-și astâmpere gândurile privind forfota străzii a cărei gălăgie răzbătea într-o oarecare măsură și până la el. Respira greu atât din cauza căldurii, cât și din cauza întregii situații. Propunerea indecentă a lui Tudor îl excitase peste măsură. Încercând să se calmeze, trase adânc aer în piept de câteva ori, după care se întoarse în atelier. Arina, întinsă în toată splendoarea ei, dormea în continuare pe canapea, cu o mână sub cap, iar cealaltă căzută în afară, atingând ușor podeaua. Se uită după Tudor, însă fotoliul în care stătuse acesta era gol. Îl căută prin toată mansarda, fără a aprinde însă lumina. Tudor plecase. I-o oferea cu adevărat pe Arina sau doar îl punea la încercare?!
Se duse la baie și se spălă pe față cu apă rece. Cu degetele ude își trecu mâna prin păr, ridicând apoi capul, privindu-se în oglindă. Horia, ai înnebunit! Nu poți să faci asta!, se admonestă el în speranța că va putea să se liniștească, însă gândul că întorcându-se în atelier o va regăsi pe Arina tot acolo îl stârni și mai tare. Abia acum părea să simtă și el căldura acumulată peste zi care răzbătea din acoperiș, făcând atmosfera din mansardă aproape irespirabilă.
Reveni în atelier, străduindu-se în continuare să se abțină și să-și alunge gândurile indecente. Se așeză în fotoliul în care stătuse și mai devreme, oftând și privind-o nestingherit de această dată. Știa de ce Arina îl alesese pe Tudor și nu pe el, dar bărbatul din el se răzvrătea în continuare în fața hotărârii ei. El era un pictor care-și ducea viața de boem pe spesele familiei sale înstărite, pe când Tudor era omul activ, care știa să facă afaceri și bani, atrăgător, șarmant, plin de inițiativă, curaj și îndrăzneală, care trăia viața din plin. Horia era mai liniștit, mai în lumea lui, o lume care ar fi putut-o accepta pe Arina mai degrabă pe post de model, de muză pe care să o idolatrizeze și pe care să o țină departe de ochii celorlalți. Iar Arina era mult prea tânără și prea plină de viață pentru a accepta ritmul mult prea lent, prea sedat al lui Horia. Sau, cel puțin așa fusese la început, înainte de a se căsători cu Tudor. Trecuseră însă câțiva ani de atunci…
Lumina lunii mângâia tandru trupul Arinei, punându-i în valoare tot ce avea mai atrăgător. Horia înjură luna în gând, se ridică agitat și își luă caietul de schițe, încercând să-și ocupe mintea și mâinile cu ce știa să facă cel mai bine. Pe întuneric, cu mâinile tremurânde de emoție și excitație, trasă câteva linii încercând să contureze trupul mult doritei sale muze. Nemulțumit, rupse crochiul, îl făcu ghemotoc și îl aruncă nervos într-un colț al atelierului. A doua tentativă se soldă cu același rezultat. Dezamăgit de sine, lăsă caietul și creionul pe podea și continuă să o privească încrâncenat. Îl înjură în gând pe Tudor, fără a fi în stare însă să se dezlipească de fotoliu și de imaginea ei.
Arina gemu ușor prin somn, schimbându-și puțin poziția. Rochia îi alunecă spre talie, dezvelindu-i și mai mult pulpele, iar ultimii doi nasturi al corsajului se desfăcură, eliberându-i sânul greu. Horia înghiți în sec, făcând eforturi tot mai mari să se poată abține și să nu se năpustească asupra ei. Pentru moment, reușea încă să o mângâie doar din priviri, să o atingă doar cu gândul, bine ancorat de marginile fotoliului pe care le strângea cu tărie și disperare.
În sufletul lui se dădea o luptă pe care nu știa dacă o va putea câștiga. Tentația era mult prea mare. Pentru Tudor părea să fie tot una. Oricum, el plecase. Dacă ar fi dat sau nu curs propunerii sale, acesta n-ar fi avut cum ști. Rămânea doar reacția Arinei. Privind-o cu nesaț, gândi: Marlyn pe divan. Marlyn a mea pe divan. Să o desenez, nu pot. Să o pictez, nici atât. Să mă culc cu ea…
Se ridică brusc din fotoliu și plecă agitat spre bucătărie, unde își turnă un pahar de whisky. Îl dădu rapid peste cap, simțind instant cum îi arde gâtul și este învăluit de o fierbințeală interioară. Sperase ca alcoolul să-l poată tempera, să-l facă să se liniștească și să se poată ține cu firea. Efectul însă fusese exact contrariul. Alcoolul i se urcă instant la cap, făcându-l să-și piardă mințile.
Se năpusti în atelier, agitat și răsuflând greu din cauza căldurii și a stării interioare pe care nu o mai putea controla. Se aruncă în genunchi la marginea canapelei, trăgând în piept mireasma suavă a Arinei, parfumul ei delicat și apetisant, mângâind-o cu mâna dreaptă pe tot trupul, de la o distanță de câțiva centimetri deasupra ei, având grijă să nu o atingă. Inima îi zvâcnea tot mai tare, gata să-l lase fără suflare. Nu se mai putu abține și coborî mâna, atingându-i tandru coapsa dreaptă. Urcă încet cu mâna până ajunse în zona inghinală, iar Arina gemu de plăcere. Asta îl stârni și mai tare. Urcă mai departe cu mâna, apăsându-i ușor abdomenul, oprindu-se în dreptul sânilor. Poposi acolo preț de câteva secunde, neștiind pe cel pe care să-l aleagă: cel din stânga, care i se oferea deschis privirii, eliberat din strânsoarea rochiei, sau cel din dreapta, puțin presat de speteaza canapelei și al cărui sfârc amenința să-i străpungă rochia. Cu gesturi line și ușoare, desfăcu și următorii nasturi, eliberând și cel de-al doilea sân. Acum îi putea privi pe amândoi în toată splendoarea lor. Îi mângâie pe amândoi în același timp, apăsându-i ușor și sărutându-le sfârcurile. Arina începu să respire tot mai intens, ridicând piciorul stâng, rezemându-l de canapea. Gestul ei îi dezveli picioarele în întregime, scoțând la iveală triunghiul liliachiu al bikinilor dantelați.
Horia știa de-acum că nu se va mai putea înfrâna. Îi trase ușor în jos desuul delicat, iar ea, încă pe jumătate adormită, mișcă puțin picioarele, ajutându-l. Cu câteva mișcări aruncă tot de ce avea pe el și se sui deasupra ei, cu mâna dreaptă apăsându-i pulpa, iar cu dreapta luându-i cu asalt sânul rebel. Începu să o sărute mai întâi pe gură, coborî pe gât până în dreptul sânului, în același timp desfăcându-i și ultimii nasturi ai rochiei și dezvăluindu-i întreg trupul.
Arina se zvârcoli ușor sub apăsarea trupului lui, mângâindu-i talia și pieptul, lăsându-se sărutată și mângâiată peste tot. Horia și-ar fi dorit să prelungească preludiul, să facă totul pe îndelete, dar nu reuși din cauza dorinței care-l domina de-acum. Totodată, se temea că Arina se va trezi complet, iar el va fi nevoit să se oprească. Că visul se va sfârși și va trebui să revină la realitate. O realitate pe care o refuza cu îndârjire în clipa de față. Pe care o respingea și o anula prin tot ceea ce făcea.
Strecură ușor un genunchi printre picioarele ei, o trase puțin de talie înspre el și o pătrunse fără a se mai gândi la nimic. Trăia clipa, anulând absolut orice altceva. Arina scoase un geamăt profund, făcu ochii mari și îi șopti:
– Nu, nu face asta. Te rog… nu și tu…
Dar Horia nu o mai putea auzi. Se năpustise înăuntrul ei, îi luase cu asalt întreg trupul, întreaga ființă. O poseda ca și cum doar ei doi existau în clipa aceea pe întreaga planetă. Arina era a lui. În sfârșit a lui. Iar restul nu mai conta. Ziua de mâine nu mai exista.
Guest post by Anna Marinescu
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
