Parcurg un set de poze. Poze minunate: instantanee de peisaje, scene de stradă, monumente din locurile vizitate, Gabriel serios, Gabriel zâmbind ca o starletă, Gabriel obosit, apusuri, motocicletă. Rememorarea acelor clipe îmi aducea un zâmbet pe buze. Era un zâmbet incomplet la fel ca și fotografiile din care, simțeam eu, ceva lipsea. Brusc am înțeles ce anume lipsește. EU. Eu lipseam din toate acele amintiri. Existam – luasem acele poze –, dar numai ca idee, ca o prezență invizibilă. Îmi sacrificasem prezența pentru existența acelor instantanee. Aș fi putut să mă rog de trecători pentru o poză, dar… știți cum este, te jenezi, adeseori oamenii sunt grăbiți și n-au timp să insereze un străin în propriile sale amintiri.
Înțelegând ce lipsește, m-a apucat un jind după o activitate absurdă, una dintre acele activități pe care numai un om stăpân pe cea mai importantă resursă a umanității – timpul – ar putea să și-o permită. Mi-am dorit să devin eu acela care îi ajută pe oameni să se strecoare în propriile lor amintiri. Da, să colind aeroporturile, zonele turistice, promenadele și să-i fotografiez pe trecători cu propriile lor aparate.
Nu e chiar sacrificiul lui Iisus – doar un gest insignifiant care nu necesită decât o clipă din timpul personal. Desigur, poate deveni un gest dificil – îmi imaginez privirile suspicioase: „vrea să ne fure camera”, „l-am văzut învârtindu-se pe aici”, „e ras pe cap”. Dincolo de dificultăți, este însă o oportunitate de a dărui puțină fericire. Poate că sunt prea aspru cu mine însumi, dar aceasta este una dintre deficiențele mele – nu știu să dăruiesc fericire celor din jur. Aceasta ar putea fi șansa mea de a oferi unor semeni un simplu moment de „împreună”. Aș putea pune tatăl și zâmbetul lui mândru în sânul familiei, acolo unde aparține. Sau fiul alături de părinții bătrâni, obosiți de excursia prin care i-a târât. Poate că este ultima poza împreună, ultima poză fără boală și fără regrete. Aș putea lipi iubitul și iubita împreună, topindu-se unul în privirea celuilalt, un instantaneu de perenitate care poate transcende despărțirea de mâine, de săptămâna viitoare.
Nu-mi stă în caracter să abordez străinii. Nu ne stă în caracter să ne oferim fără a fi rugați, să ne vârâm în sufletul necunoscuților. Mi-ar plăcea să fie diferit, să pot ignora lucrurile durabile, cu sens major. Nimic din viața unui om nu este durabil, nimic nu are un sens major. Nimic n-ar trebui să treacă înaintea unei poze complete, făcute într-o clipă când viața noastră este completă. Totuși… o poză este o poză. Mai ales de când am intrat în epoca digitală. Cantitatea sporește, iar inflația duce la depreciere. Poza va fi pierdută pe un CD dintr-o stivă de CD-uri, într-un director cu 4765 de alte poze, pe un hard-disk ce a murit subit, într-o apăsare neglijentă a tastei DELETE. Darul de fericire poate fi irosit într-o milisecundă.
Să dăruiești fericire! Să dăruiești o ipostază de împreună, ceea ce tuturor ne lipsește din atâtea amintiri. Să dai cu generozitate ceea ce nu ai, dar îți dorești atât de mult. Mi-ar plăcea… Sunetul pragmatic al vocii mamei mele îmi răsună în minte: „Eiiii, la Dumnezeu, altceva mai bun n-ai de făcut decât să te oferi ca fotograf necunoscuților?! Ce fac ei pentru tine?” Nu fac nimic, absolut nimic. Poate pentru că nici eu nu fac nimic.
Citiţi şi
România eternă și deloc fascinantă. Cum se încheie războiul proștilor cu lumea
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
