Clișeul “second thoughts” își găsește materializarea (mai des în pelicule romantice, mai rar în viață) în scena fugii de la altar. De fapt, nu cunosc prea multe cazuri, doar unul, în care n-a fugit propriu-zis de la altar, slujba s-a oficiat, dar noaptea nunții n-a mai a avut loc, fiindcă proaspăta nevastă a dat bir cu la fel de proaspătul naș. Au trăit fericiți până n-am mai auzit nimic de ei.
În afară de încărcătura dramatică nu văd sensul unei asemenea răzgândiri de al doișpelea ceas. O nuntă în zilele noastre presupune ceva timp, ceva pregătiri, ceva investiții. Implică o grămadă de lume. Ai timp să-ți vină mintea la cap, să descoperi cine ești și că nu-ți dorești pirostriile, nu acum, nu cu actualul. Mi se pare un gest nesimțit să-ți aduni prietenii, neamurile și vreo câțiva curioși în trecere prin fața bisericii, ca să te dai în stambă suflecându-ți poalele și sprintând spre ceea ce speri tu că ar fi orizontul tău neexplorat încă.
Scena în care pe Yang o strânge atât de vrăjmaș rochia de mireasă, încât domnișoarele ei de onoare sunt nevoite să i-o taie cu foarfeca, e edificatoare. Iar explicația vine câteva episoade mai târziu, atunci când se îndrăgostește din nou, de un și mai ciudat decât ea. Când iubești ajungi să nu mai fii tu însuți. Te comporți aberant, în total dezacord cu ceea ce simți. Nu rochia de mireasă te sufocă, nici costumul de ginere, ci pielea personajului pe care ai crezut că-l poți vitaliza. Dar te trezești, cumva, mortificat. Dependent de un maestru păpușar care să te pună în mișcare, să-ți tragă de sfori.
Cred că e o fază necesară. Dacă ești un om inteligent, o vei depăși. Pentru asta trebuie timp.
Unii oameni nu acceptă schimbarea, au impresia că e ceva rău. Își glorifică rigiditatea. Dar de schimbat ne schimbăm oricum, așa că nu văd de ce ne-am lăsa copleșiți de teamă.
Fie că schimbăm brusc macazul, fie că lăsăm natura să-și spună cuvântul, n-avem cum să rămânem aceiași, fixați în ceea ce ne imaginăm că ar fi pielea care ne îmbracă cel mai bine. Visele devin mai complicate sau se simplifică. Percepțiile se modifică. Idealurile cad în derizoriu. Ceea ce ne definește la 20 de ani nu mai are nicio relevanță la 60.
Nu-i vorba despre ce vezi în tine, ci despre ceea ce vezi în cel ales să-ți stea alături. Nu ești dispus să te schimbi pentru el, deși există o șansă ca în felul ăsta să devii un om mai bun, mai cald, mai generos. Mai dispus să împartă.
Nu-ți dorești ca amprenta lui să ajungă să te definească. Îți dorești mai presus de orice să rămâi liber.
Știu că marea majoritate a celor ce nu-și pot asuma un angajament gândesc că sunt altfel decât restul, că nu-și găsesc omul potrivit să le stea alături fiindcă nici ei nu se potrivesc lumii în care trăiesc.
Nu cred că suntem chiar atât de diferiți cât să nu ne putem armoniza. Cât să nu se fi născut încă acea persoană de lângă care să nu mai simțim imboldul de a o rupe la fugă.
O viață trăită în solitudine, fără să fi învățat măcar lecția umilinței de a nu te mai considera mai presus de forfota celor de rând, nu valorează nimic. Doar dacă chiar știi că poți face lucruri grozave de nu te vei lăsa distras.
Dar nu-i și ăsta un risc pe care trebuie să ți-l asumi: că vei da greș?
Pe Marilena o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
De obicei, 1 decembrie e despre România
Să ne mai lăsăm și duși de val…
Stilul de viață Friluftsliv și câteva imaginare expresii norvegiene pentru stări reale (UMOR!)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
