„Ha, ha, ha” …pentru cei care v-aţi pregătit să scoateţi nişte mărunţiş să-mi cumpăraţi baterii. Păi, nu. Că e mai mult de atât. Iar de mărunţiş sunt sătulă.
Nu cred în operaţiile de schimbare de sex. Sexul unui om nu este guvernat de un organ (nu ficatul, evident), ci de alte fine mecanisme, rotiţe, fire, mufe. Dar, atunci când spunem „sex” ne ducem automat cu gândul într-una dintre cele două direcţii – actul în sine sau organul în sine. Aşadar, aici mă voi referi în special la organ (nu ficatul, desigur).
Când fac cerere pe proprie răspundere pentru unul doar al meu, nu îl vreau la purtător. Adică, m-am gândit eu bine şi pentru cealaltă jumătate de viaţă (dacă destinul va fi aşa de generos cu mine), aş vrea să fiu bărbat. Unul cu acte şi… chestii în regulă.
Acum ştiu că după „iartă-mă” trebuie să mai urmeze nişte fapte, gesturi. „Iartă-mă” este doar motorul care trebuie să tragă ceva, nu vehiculul întreg.
Acum ştiu că ea vrea nu ţigara, ci vorbele de după. Dacă i-ai aşezat şuviţele rebele de pe frunte, i-ai sărutat fiecare curbă anatomică şi i-ai cutremurat măcar puţin universul intern… merită. Să o întrebi „cum îţi este?” Nu contează că eşti în viaţă ei de o zi sau de două decenii.
Acum ştiu… ea îşi duce maşina în service pentru că i s-a spart toba, schimbă becurile arse prin casă şi fixează singură în suport un brad de doi metri cioplindu-i tulpina cu toporişca. Poate. Şi o face. Dar toate astea nu mă vor împinge în eroarea de a vedea un bărbat sub acoperire în faţa mea. Este tot o femeie fragilă şi sensibilă. Face toate astea cu aceleaşi mâini cu care mângâie şi alină. Dar le face pentru că nu are încotro, nu pentru că îi place să arate cât e de vitează. Aşa că, aş alege să o protejez. Să fac eu. Iar mâinile ei să îşi ducă menirea la capăt: aceea de a mângâia.
Acum ştiu… că odată îndrăgostit de ea, nu voi dori să se schimbe. Pentru că nu e costumul pe care îl duc la croitor, să îmi vină mie bine, să mă arate pe mine într-un fel. Că tare îmi place vorba aia care circulă pe net: n-o schimba. Dacă nu îţi mai place, dă-i altuia şansa de a o iubi exact cum este.
Acum ştiu… că ea nu face un copil cu orice idiot. Dacă mi-a dăruit un prunc, sau doi, sau zece sunt apt să pricep că a ales să dea naştere din iubire pentru mine. Şi, chiar dacă într-o zi relaţia nu va mai funcţiona, eu nu mă voi preface dintr-un tată într-un cont în bancă pentru copiii noştri. (Ai noştri, nu ai ei, apropo).
Acum ştiu… că nu o excită să mă vadă spălând vasele sau ştergând praful prin bibliotecă. Îi pot plăti o menajeră, din când in când. Eu, bărbatul, am alte gesturi magice în tolbă. Îi aşez în palme cartea preferată, poate. Pentru că i-am cumpărat-o, pentru că ştiu ce îi place să facă în clipele libere, pentru că îi ştiu autorii preferaţi, pentru că am avut grijă să o cunosc.
Acum ştiu… că nu suntem veşnici, deci nu îi pot promite veşnicia. Dar îi voi promite locul acela important din viaţa mea, atâta timp cât va face parte din ea. Timpul meu, cuvintele mele, mângâierile mele. Toate, la timp. Şi n-am să îi ţin teoria aia răsuflată: fericirea fiecăruia ţine de el însuşi. Bullshit, man! Acum ştiu că ea aşteaptă fericirea de la mine. Şi i-o voi da. În gesturi mici şi preţioase.
Acum Ştiu. Aş putea să umplu tomuri care să devină istorie. La ce folos?
Îmi doresc un p…s. Al meu. Da, nu retractez ceea ce am spus mai sus. Este doar un organ. Doar că, unul care ne cam conduce viaţa. Ne influenţează faptele şi… nefaptele. Dar eu aş fi un bărbat aproape desăvârşit.
Am doar o temere: dacă, odată ataşat organic şi natural, va avea puterea malefică să anuleze tot ce ştiu? Pentru că, vezi tu, eu sunt… Bărbatul. Tu eşti doar femeia. Iar rolurile noastre, draga mea, au fost stabilite primordial. Ce să-i faci, supune-te!
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
