Dragi prieteni și prieteni ai prietenilor, cunoscuți ai prietenilor și oricine, de oriunde, care are cunoștințe juridice sau poate oferi un sfat din propria experienţă ori din experienţele celor din jur. Am nevoie de ajutor. Și îl cer aici, acum, chiar dacă simt nevoia să îl cer de foarte mult timp. Dar am sperat că, pe principiul “spală-ţi rufele la tine în casă”, odată cu trecerea timpului, nu va mai fi nevoie să o fac.
Dar se pare că nu. Voi spăla rufele aici și le voi întinde în parcarea de la Promenada Mall, dacă va fi cazul. Am tăcut și am răbdat suficient. Să se încheie anul școlar. Să treacă BAC-ul. Să treacă admiterea la facultate. Să treacă, să treacă, să treacă, deoarece înainte de orice problemă a mea, un copil, al NOSTRU, a avut nevoie de liniște. Pe care am simțit nevoia să i-o ofer fără a face valuri în viaţa lui. De altfel, fără a face valuri în viaţa COPIILOR NOȘTRI!
Dar, se pare că în viaţa mea, cineva nu se oprește din a face valuri. Cineva nu are nici cea mai mică intenție de a se opri dintr-un joc murdar. Și acel cineva este cel cu care, până în urmă cu aproape 2 ani, am împărțit 21 de ani din viată. Cu bune și cu rele. Nu mai contează cele rele. Nu mai contează nimic, de altfel. Tot ce a fost va rămâne undeva arhivat, iar prin firescul lucrurilor trebuie arhivat. Am ieșit șifonată dintr-o căsnicie în care am intrat la 20 de ani și am ieșit când am ieșit. Am ieșit șifonată din cauza unei zdrențe în primul rând, iar ulterior, în stilul tipic românesc în care ii dai românului legume și este în stare să îți scoată cea mai bună tartă cu căpșune, am fost târâită prin toate mocirlele posibile.
Am înghițit totul în tăcere pentru că… ai me copii au nevoie de liniște. Am înghițit totul în tăcere aşa cum am făcut-o 21 de ani astfel încât, când am plecat cu o valiză, toți cei din jur au fost în stare de șoc. Pentru că “rufele se spală în casă”. Şi pentru că totul se petrecea dincolo de ușa casei. Și pentru că totul se desfășura într-o formă tacită de hărţuire psihică, pe care nu ai fi putut-o descrie nimănui care nu își petrecea timp între aceiași pereți ai casei.
Am plecat. Am divorțat. A urmat o perioada de coșmar, pe care numai cine a trecut-o o înțelege. O perioadă în care, după ce o parcurgi, înțelegi de ce atâtea generații de femei nu au avut curaj sa facă acest pas. De ce atâtea femei se complac în continuare și îndură o viata, singura pe care o au, un tratament pe care nu îl merită. Pentru că din perspectiva unor generații certificatul de căsătorie reprezintă un “contract de cumpărare”, pe care este foarte dificil să-l reziliezi.
Pentru femeile care au devenit la un moment dat proprietatea cuiva este aproape imposibil să renunțe la acest statut. Iar ele ar trece probabil prin tot ce am trecut și trec în continuare eu. Și ca să poți face asta trebuie sa fi cel puţin din oţel. Altfel, nu ai nicio șansă. Trebuie să ceri ajutor. Chiar și psihiatric, atunci când este cazul. Pentru că explodezi. Pentru că cedezi. Pentru că, atunci când ai copii, indiferent cât sunt de mari, îți dorești să rămâi nu numai în viaţă, ci și întreagă la cap. Ai nevoie de ajutor, deoarece calvarul continuă mult timp. Ai nevoie de ajutor pentru că ai nopți la rând în care te visezi alergată, hăituită şi ucisă, pentru că te uiți permanent în spate și te sperie orice foșnet, pentru că porți la tine arme albe pentru orice eventualitate, pentru că ajungi în postura în care faci demersuri pentru a obține permis de port-armă.
Pentru ca ai fost amenințată în sute de mesaje, amenințări intercalate cu “ai fost cea mai frumoasă, harnică, descurcăreaţă”, “tu ai fost cea fără de care nu realizam nimic”, “ai fost zână, ai fost rai”. Ai nevoie de ajutor pentru că nu renunță, pentru că nu te mai vrea, asta e cert, pentru că a înțeles că nu mai exista “am tot ce vreau doar pentru că vreau”. Dar nici nu te lasă. Continuă să te abuzeze psihic aşa cum a făcut-o toată viata, aşa cum se pricepe, ca un profesionist. Iar tu îți găsești tot felul de scuze ca să îl ignori. Faci plângere la politie, îl caută, se dă nevinovat, continuă, îl caută din nou, se dă consolat și că ar fi înțeles apoi. Ca să se încheie rahatul, îți retragi plângerea. Sa fie liniște. Dar nu e.
Îl blochezi la apeluri, îl blochezi la mesaje, îl blochezi pe oriunde ai posibilitatea să faci asta. Dar rămâne o portiță. Să se petreacă cu tine, cu mașină, aproape zilnic în drumul până la lucru și de la lucru către casă. “Din întâmplare”, dimineața la 8:00, “din întâmplare” de luni până joi la ora 17:00, “din întâmplare” vinerea la 14:30. Toate aceste întâlniri au loc “din întâmplare”, lucru argumentat şi la Poliţie. Toate aceste “întâmplări” în condițiile în care ne petrecem pe aceeași porțiune de drum pe care o parcurgeam și în timpul căsniciei, porțiune care coincidea cu traseul către casă din timpul căsniciei și porțiune pe care în aproape 9 ani în care am parcurs-o ne-am petrecut din întâmplare de maximum 4-5 ori.
Citiţi şi Plâng
E o “întâmplare” pe care o înghit deja fără probleme, însă am momente precum cel de azi, în care mai aveam o fracțiune până la nebunia de a intra frontal în el! O fracțiune până să îl înfig în sensul giratoriu sau în stâlpul de pe marginea unui drum. Or sunt, se pare, încă întreaga la minte și cu autocontrolul la zi. Dar într-o zi probabil nu voi mai fi. Sau nu va mai fi el. Și toată aceasta psihoză înspre a mă distruge psihic să îi scape de sub control. Lui. Iar eu vreau să trăiesc.
Nu, nu caut fericire aşa, ca zdreanţa care mi-a mânjit viaţa, caut doar să trăiesc liniștită, aşa cum nu mi-a fost dat în atâția ani, vreau să îmi cresc nepoții când va fi cazul, vreau să ies în pensie și să mă bucur de ea. Vreau să îl fac să înceteze și am nevoie de ajutor de la voi. Nu mă ajută să mă duc la Poliţie, pentru că nu pot dovedi “întâmplările”, nu pot cere ordin de restricție pentru că nu îmi apare în fata blocului. Sau cel puțin aşa cred.
Vreau să știu ce variante am pentru a-l împiedica să mă mai hăituiască. Vreau să știu dacă poți cere într-un proces ca o persoană să fie obligată să urmeze consiliere psihologică și de ce anume ai nevoie ca argumentare pentru asta. Vreau să știu ce șanse am să continui să trăiesc.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
