Cel mai mult și mai mult îmi doresc de la viață să mai existe o întâlnire la Universitate. Să îmi dau cuiva cu potențial drăgăstos coordonatele atât de previzibile și atât de imprevizibile în același timp. Ora 19.00, lângă fântână. Ne vedem acolo, da? Peste o săptămână, da? Între timp, fără telefoane, fără Facebook, te rog eu mult, mai ales fără Facebook.
Vreau emoția aia, vine sau vine? Fără să mai schimbăm ora de 100 de ori. Șapte zile să aștept clipa aceea. Cu trandafir în mână sau fără? Șapte zile fără să știu dacă mai trăiești, șapte zile în care să îmi fac cele mai frumoase și cele mai negre planuri cu tine. Să existe mister, cum exista înainte. Să nu te caut pe ascuns pe rețele de socializare sau pe Whatsapp. Și nici tu pe mine. Să mă pierd în așteptare, să mi se pară chin, moarte și apoi deșteptare.
Vreau să fim autentici. Să ne privim în ochi când vorbim, nu să ne dorim să ne uităm în permanență în telefonul mobil, cu gândul disperat că se descarcă.
Talking-ul s-a transformat în stalking. Viața care se vede nu ne mai e suficientă, credem noi. De fapt, ne este teamă să intrăm din nou în ea. Falsa comunicare, fără încetare, fără noimă, e la fel de rea ca lipsa comunicării în sine. Risipirea. Pierderea încrederii în cei din jur, venită la pachet cu obsesia verificării – cel mai mare dezavantaj. Ne transformăm, încet și sigur, într-o gloată de ființe care respiră online. „De ce nu mi-ai răspuns aseară pe chat? Am văzut că erai pe net”. “Da, serios? Probabil am intrat de pe telefon din greșeală. S-a apăsat singur în buzunar”.
One call away este, de cele mai multe ori, cea mai bună metaforă pentru înstrăinare și lipsa de substanță.
Într-o lume de check-in-uri, în care credem că le știm pe toate, nu mai știm, de fapt, nimic. Toată lumea are o viață strălucitoare în public. Pozele cele mai avantajoase, ieșirile cele mai reușite, idealizarea unei vieți care s-a înfipt, de fapt, în Facebook, Twitter și smartphone-uri de toate felurile.
De aceea, cel mai mult îmi doresc acea întâlnire de la Universitate. Să mă doară minutele de întârziere fără să sun să întreb, ca o moară stricată și bolnavă: „Unde ești? Mai ai mult?” Să citesc chipul celui cu care mă întâlnesc pe măsură ce mă apropii de el. Să văd un zâmbet de surpriză sau o încruntare de nostalgie. Să văd CEVA. Ochi, mâini, buze. Să văd, în sfârșit, niște tăceri care să mă odihnească și să mă inspire.
Îmi doresc acea întâlnire de la Universitate, chiar dacă s-ar dovedi a fi țeapă. Dar sper să nu fie. Și apoi cineva care să mă sărute cu ochii larg deschiși în mijlocul bulevardului Magheru în loc să-mi dea un Like. Și împreună, măcar pentru o seară, să nu mai dăm Share la nimic.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
