Îndată ce-am aflat că există, l-am vrut. Mi-era dor de anii ăia în care m-am dus când s-a făcut 1990 şi-am putut s-o fac. Până atunci, mă fascinaseră poveştile bunicului meu, romanţele pe care ni le cânta la niversări şi nu numai, cartea lui cu portative şi numele cântăreţilor despre ale căror vieţi îmi spunea când m-am făcut mai mare.
Am rămas cumva în epoca aia-n care bunicii mei erau tineri şi-am început a devora tot ce găseam despre interbelicul şi postbelicul românesc. Lucrarea de licenţă şi disertaţia de master tot acolo s-au „petrecut“. Ba chiar pentru licenţă, că nu mă mai săturam de „Jurnal“-ul lui Mihail Sebastian, l-am întâlnit pe bunul său prieten, traducătorul Ioan Comşa, care a voit să mi-l povestească pe-ndelete pe Sebastian şi m-a servit cu trufe şi cu nişte lumină din Bucureştii cei vechi de mine.
Şi-acum să vă spun ce-am vrut, că-i timpul. Am vrut romanul lui Andrei Ruse, Zaraza. Numele-mi spunea că trebuie să aibă legătură cu acel cântec pe care l-am învăţat pe dinafară când eram mică. Şi cu omul care-l cânta, Cristian Vasile. Dar, mai bine, să vă las să-l asculaţi, ca să putem continua în cunoştinţă de cauză.
Şi, surpriza mea, cartea începe cu o-ntâlnire între personajul principal, însuşi Cristian Vasile, şi scriitorul meu de inimă, Mihail Sebastian, prietenul Iosy în carte, brăileni amândoi. Iar de-acolo se face caierul fir şi te duce Andrei Ruse-ncet în poveste până nu mai ştii cine eşti tu şi care e ea.
Cum deja v-aţi învăţatără cu mine, nu povestesc cărţi. Însă vă spun c-avem în acest roman o-ntâlnire aparte, aceea cu o lume aproape dispărută. Nu cu totul, c-am văzut eu săptămâna trecută o doamnă într-un baston poate mai vechi decât domnia sa, cu o rochie albă cu flori mov şi purtând o pălărie cu fundă de culoarea florilor de pe ţesătura rochiei. Şi-am stat în loc, aşteptând-o să treacă. Am ştiut că peste câţiva ani lumea-n care ea râdea şi dansa va fi doar o amintire.
Asta face Andrei Ruse în Zaraza: ne desface în detalii şi-n acorduri fine o societate bucureşteană-n care personajul său, Cristian Vasile, se ridică, rămâne şi apune, o lume elegantă şi uneori atât de pătimaşă, cu prietenii sangvine, dar şi cu făţărnicii, cu mituri potenţate şi arome care trec dincolo de paginile extrem de atent documentate şi cu mare pasiune aşternute. Un destin de om într-unul de urbe. Cu asemănări dincolo de aşteptări. O carte pe care nu doar o vrei şi-o savurezi, dar, după ce-ai citit ultimul ei rând, simţi omeneşte că pur şi simplu ţi-a trebuit să-ţi treci zilele împreună cu ea.
Citiţi şi
Ce au în comun Trump, Putin și Georgescu
De ce să alegi un hotel situat lângă aeroport?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
