Nu știu alții cum sunt în perioada asta, dar eu trec prin niște stări mai mult decât contradictorii. Ieri mi s-a zbârlit părul rău de tot, iar azi m-am trezit rugându-mă să fiu înzestrată cu niște superputeri pentru a putea strânge de gât niște persoane. Știu, fără violență, dar simt că am ajuns la capătul toleranței și înțelegerii. Efectiv nu mai înțeleg!
Am pornit destul de optimistă pe drumul ăsta ”tapetat” de Covid 19, considerând că e o perioadă numai bună pentru mine să privesc viața cu alți ochi. Și chiar mi-a ieșit la început. Chiar am privit partea plină a paharului și am înțeles că tot ceea ce se întâmplă la nivel mondial este o lecție pentru noi toți. Aveam nevoie să ne restabilim prioritățile, să înțelegem că familia este cea mai importantă, să vedem și să analizăm neajunsurile care contează cu adevărat și să arătăm că omenirea poate evolua și în situații de criză. Ba mai mult, s-a ivit ocazia perfectă pentru a demonstra că suntem pregătiți să ne arătăm priceperea în orice condiții. Putem să arătăm că suntem buni, că doar așa ne-am tot lăudat ani de-a rândul… Ce dezamăgire!
Astăzi sunt dezamăgită. Cred că am spus prea finuț, de fapt sunt scârbită de tot ceea ce se întâmplă. Nu-mi găsesc cuvintele să exprim ce durere mă încearcă. Astăzi, mi s-a spulberat toată încrederea în frumusețea și blândețea sufletului uman. Unde au dispărut bunătatea, profesionalismul, seriozitatea, dedicarea, corectitudinea și toate celelalte ”moralități” cu care bravam în gura mare până acum? Unde a dispărut omenia? Cine a furat-o și a ascuns-o?
Alo? 112? Pierdut omenie! Cred că cineva a răpit-o și a sechestrat-o! Vă rog ajutați-mă să o găsesc, suntem pierduți fără ea!
Oameni buni, avem ocazia să demonstrăm că suntem puternici și că suntem bine pregătiți. Că nimic nu ne poate îngenunchea, că suntem uniți și solidari și că suntem capabili să gestionăm un episod mai puțin plăcut. Din păcate, nu suntem capabili…
Citiți și Demisia poporului român
Azi am hotărât să nu mai citesc știrile de pe internet, să nu mai urmăresc facebook-ul care este intoxicat cu tot felul de mărturii mai mult sau mai puțin adevărate și, cel mai important, să nu mai găsesc explicații pentru neputința pe care o afișăm. Atâta neputință, atâta revoltă nejustificată, atâta rea voință și atâta lașitate! Așa a fost lumea mereu sau am intrat acum într-o metamorfoză urâtă și dezolantă?
Pot fi criticată, dar sincer puțin îmi pasă! Sunt dezamăgită de sistemul medical. Părinții mei au lucrat o viață ca asistenți medicali într-o comună din nordul Moldovei. Da, în acea Suceavă dulce și frumoasă, acum atât de greu încercată. Sunt convinsă că și acum, la 80 de ani ai lor, dacă ar fi solicitați să ajute sistemul medical, ar face-o fără să clipească. Ani de zile, tatăl meu, ”mândru” purtător al unui diabet insulino-dependent, și-a făcut gărzile de noapte și de zi fără să se plângă, și-a făcut terenul de zeci de kilometri pe jos în toate satele comunei fără să comenteze și a avut o vorbă bună pentru fiecare pacient chiar dacă de multe ori era în pragul comei diabetice. Nu l-am auzit niciodată plângându-se. Oare cum a putut? Cred că trebuie să caut în podul casei costumul de Superman.
Mama, cardiacă și mereu predispusă la alergii de tot felul, a salvat nenumărate vieți, a ajutat la venirea pe lume a multor copii chiar în casa noastră, pentru că salvarea nu ajungea la timp, a făcut sute de kilometri în miez de noapte pentru că avea pacienți nedeplasabili, pe ploaie, pe viscol sau pe arșiță. Am asistat la atâtea ”operații” făcute pe patul din bucătăria de iarnă, atâtea plăgi cusute, atâtea mâini și picioare prinse cu grijă în atele, încât mi-am jurat că nu voi îmbrățișa niciodată această meserie. N-am auzit-o niciodată că nu mai poate, că renunță sau că își dă demisia. Nici măcar atunci când bolile pe care le oblojea erau destul de periculoase, fiind contagioase. O vedem cum își lua pastilele în grabă, își îndesa în geantă aparatul de tensiune lipit cu leucoplast, punea mâna pe bățul de după poartă ca să se apere de câini și pleca. Acum nu se mai poate…
Nu vreau să spun mai mult, înțelegeți voi!
Ieri, m-a împins păcatul să citesc un articol despre surghiunul cadrelor didactice în timp de coronavirus. Doamne, ce tragedie, ce nenorocire, ce chin, ce jale! Suntem supuși unui stres fără precedent!
Măi, oameni buni, dragi colegi, reveniți-vă! Hai să vă spun o poveste trăită de mine în urmă cu 20 de ani. Da, da, chiar 20. Știți cum e să faci naveta în plină iarnă, să stai la ocazii ore întregi de să nu îți mai simți picioarele și să nu te ia nicio mașină? Știți cum e să mergi la școală cu tirul pentru că nu te ia nimeni și atunci când ajungi la școala din sat să constați că s-a dărâmat soba din clasă? Știți cum e să nu ai lemne de foc și să rogi copiii să aducă câte un lemn în sacoșică, de acasă, ca să poți încălzi măcar puțin aerul în sală? Știți cum e să ajungi la școală cu țurțuri prinși de haine pentru că te-a învăluit viscolul din toate părțile pe cărarea către sat și atunci când ajungi vezi că ți s-au udat în geantă toate fișele scrise de mână cu o zi înainte. Și nu mi se părea greu. Chiar era frumos și chiar mă mândresc cu acea perioadă petrecută în școlița mică de la Spătărești.
Acum e greu? De ce e greu? Că trebuie să ne deschidem laptopul sau telefonul și apăsând pe un buton intrăm în direct cu elevii? Că putem să ținem legătura cu elevii noștri stând comod la biroul personal, eventual cu cafeaua alături? E greu că avem atâtea resurse la dispoziție încât nu știm cum să alegem între ele? Tare ne mai place să ne plângem….
Ok, am înțeles că unora le este frică să-și trateze pacienții, altora le este greu să folosească un laptop, dar să îți fie greu și să stai în casă? Revoltător! Duminică a fost o zi extrem de frumoasă. Da, aș fi vrut și eu să ies și să mă plimb pe un deal sau să mă afund într-o pădure, dar nu am făcut-o. Sunt deja 18 zile de când stau în casă. Eu și familia mea chiar stăm în casă. Unii ar spune că suntem exagerați, eu spun că suntem responsabili. Nu e atât de greu și chiar se poate. Un singur membru al familiei iese la sfârșit de săptămâna la cumpărături. Cu puțină chibzuință și inventivitate chiar se poate. De ce duminică facebook-ul era plin de fotografii de pe dealuri? De ce strada era plină de bătrâni? Ce căutau pe sub balconul meu mame cu copii mici de mână? Nu înțeleg…
Ce nu mai înțeleg eu este unde a dispărut omenia? De ce mai marii noștri bagă capul în nisip și pe sistemul “scapă cine are pile” ne fac din mână de la distanță. Nu înțeleg de ce acum toți au uitat că au părinți, copii, bunici, prieteni care pot suferi din cauza egoismului dus la extrem. Vreau omenia înapoi!
Guest post by Sabina Dulgheriu
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
5 jocuri de iarnă pentru copii benefice și pentru adulți
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
