De 8 martie, m-am apucat să scriu o postare pe Facebook despre cum ziua femeii este o zi în care ne amintim de drepturile femeii, nu una în care bifăm un copy-paste floral și-un lamulțeani. Era o postare pentru cei o sută de prieteni care mă urmăresc de obicei. Sau nici măcar, pentru că era aproape miezul nopții, cine să mai fie treaz, era mai mult un fel de descărcare, eu folosesc Facebook ca pe un jurnal cu poze, un loc unde îmi păstrez amintirile. Am scris deci.
Pe urmă am urmărit cu gura căscată cum mica mea compunere feministă devine virală, cu 8.300 de like-uri, 2.200 de redistriburi, 600 de comentarii, 1000 de cereri de prietenie și 2.500 de noi followers (există un termen mai puțin barbar decât ”urmăritori”?). Am închis computerul pentru că m-am speriat, era ca și cum ar fi căzut deodată peretele blocului și m-aș fi trezit în stradă, numai în chiloți, neștiind unde să mă ascund. Nebunia a durat două zile și două nopți, în care am stat pitită printre rânduri ca pe după uluci și am citit comentariu după comentariu, încercând să înțeleg ce se întâmplă. Când se schimbase lumea în care trăiam, mica mea bulă mofluză pe care credeam că o cunosc atât de bine?
În 2012, mă apucasem să fac un spectacol feminist. Trăiam deja de câțiva ani în București, aveam trupa mea de teatru experimental, iar publicul meu, foarte receptiv, era în creștere. Spectacolul urma să se cheme BLASFEM, un amestec de fem(initate/inism), blasfemie și blestem, iar ca să adun material pentru el, am hotărât să mă duc la târgul de carte Gaudeamus și să fac interviuri filmate cu poetele mele preferate. Erau autoare cu scriitură puternică, îndrăzneață, eram sigură că îmi vor spune lucruri extraordinare despre feminism și mă gândeam că, ah! (eram mai tânără atunci), spectacolul meu va fi o ardere publică a sutienelor, evident, metaforic vorbind. Dar, imediat ce auzeau tema, toate scriitoarele, fără excepție, deveneau brusc crispate, se vedea clar că regretau că acceptaseră interviul – asta e, camera mergea, așa că toate mi-au spus că:
1.nu sunt feministe, sunt chiar împotriva feminismului;
2. nu au fost niciodată discriminate din cauza faptului că sunt femei, ba dimpotrivă;
3. feminismul era printre cele mai stupide lucruri de pe planetă de la inventarea șosetelor cu degete încoace.
Foto:”Prey4Me by Larrsilove
Să ne înțelegem, vorbim despre niște doamne consacrate în literatură, pe majoritatea le învățasem în facultate, la Litere, unde am avut, în sfârșit, un profesor la zi cu tot ce se scria, ba chiar în avans față de tot ce se scria, Al. Cistelecan (și literatura la zi conținea, slavă Domnului, autoare!). Ei, asta e, profund dezamăgită, am montat materialul și l-am asezonat cu reclame sexiste la absorbantele alea cu aripioare care te făceau să plutești în relanti, la detergenții pentru mame super-eroine și i-am pus moț un clip cu Dan Puric decretând că femeia română trebuie urcată pe un piedestal pentru că nimeni nu mai face ca ea cartofi prăjiți – așa ceva.
Am fost destul de mândră de ce mi-a ieșit. Ca să nu fie vreo confuzie, spectacolul începea cu proiecția definiței feminismului, luată din DEX: ” Mișcare socială care susține EGALITATEA în drepturi a femeii cu bărbatul în toate sferele de activitate.” Pe urmă veneau trei actrițe care spuneau versuri revoltate printre momente de dans contemporan și diverse proiecții video pe care le-am descris deja, în timp ce un bariton, singurul bărbat din spectacol, cânta live de pe margine. Punctul culminant era o poezie extraordinară a Mirunei Vlada despre relația femeii cu mâncarea și, în timp ce una dintre actrițe recita de numai că nu făcea spume la gură, o alta, îmbrăcată într-o rochie cu crinolină toată cusută din franzele, covrigi și frunze mari de salată (n-am avut bani de cârnați, așa cum fusese planul inițial), se plimba printre spectatori și se lăsa, literalmente, mâncată de ei. Spectacolul se ținea la Muzeul Literaturii și era urmat, ca toate spectacolele mele de pe vremea aia, de o discuție publică. Ei, bine, a fost cel mai lipsit de succes spectacol al meu, asta în primul rând pentru că, în ciuda oricărei șmecherii publicitare, nu am reușit să adunăm mai mult de 30 de spectatori per reprezentație – a și murit după vreo două. În al doilea rând pentru că oamenii din sală – de fapt, mai ales bărbații, femeile tăceau chitic – au decretat că feminismul era ceva atât de depășit, păi, sexul slab avea deja chiar mai multe drepturi decât ăl’ tare, mi s-a spus. Și mi-a rămas adânc întipărit în minte un domn care mi-a explicat că el nu e misogin, el are grijă de nevasta lui la fel cum are grijă și de câinele lui. Nu încercase o glumă, era bine intenționat, se considera feminist.
Spectacolul ăsta venea cumva ca o concluzie a anilor în care mă luptasem cu prejudecățile sexiste din orașul meu natal, unele deja bine înșurubate în capul/corpul meu, ca niște căpușe – deși fugisem la București tocmai ca să scap de ele. Ei, bine, spectacolul mi-a demonstrat că nu, lumea (nici măcar cea liberă, a teatrului independent) nu era pregătită să asculte un discurs incomod al unei femei revoltate care vorbea despre tampoane și mâncat compulsiv. Nu va fi niciodată, mi-am spus – sau, cel puțin, eu sigur nu apuc…
M-am înșelat. Dacă stau mai bine să mă gândesc, lumea chiar se schimbă. Cel mai bun semn sunt oamenii care se adună deja de mai bine de un an și jumătate în Piața Victoriei, semn că începem să avem spirit civic. La început, am fost revoltată că ne adunăm sub semnul lui #rezist și nu a lui #lupt, dar mi-am dat seama că dușmanul principal nu e vreun trepăduș politic al vremii, dușmanul sunt cei dintre noi care dormitează și nu se duc la vot. Cei care se lasă furați și nu fac nimic, ascunzându-se sub superiorul ”eu nu fac politică”. Profesorii care nu se revoltă că avem miniștri ai învățământului inculți și o întreagă clasă politică semianalfabetă. Femeile care acceptă să fie abuzate sau ținute în umbra bărbaților și nu se unesc să își ceară drepturile. Ideea e să-i trezim pe ăia care dorm, nu să le dăm în cap ălora care profită de momentul de amorțeală. Pe ăia o să-i îngroape, oricum, istoria.
Reacția la micul meu manifest feminist involuntar de acum trei zile m-a făcut să am încredere că totul va fi bine. S-a deschis o fereastră și nu vreau să se închidă la loc. Fiecare femeie este o carte, iar eu vreau să aflu toate poveștile pe care nu le-am găsit în manualele de școală atunci când am avut cea mai mare nevoie. Vreau să aud toate vocile, puternice sau tremurate, triste sau vesele. Vreau să văd unde se aseamănă între ele și unde seamănă cu mine și cum are fiecare nuanțele și unicitatea ei. Vreau să se scrie povești pentru copii în care Ileana Cosânzeana face ea călătoria inițiatică după tinerețe fără bătrânețe sau merele de aur, în loc să îl aștepte oftând pe Făt-Frumos să o salveze din castelul zmeului. Vreau ca modelul fetițelor să fie Marie Curie, nu vreo divă botoxată măritată cu banii unui tătuc politician penibil. Vreau cărți despre femei și filme despre femei, făcute de femei. Vreau piese de teatru cu roluri mari pentru actrițe, spectacole cu multe femei care nu se adună la un loc să vorbească despre bărbați. Și mai vreau dreptul să fiu om mai întâi și pe urmă femeie, dreptul să nu fiu de trei ori femeie, dreptul să fiu judecată după cum gândesc și ce fac, nu după gradul meu de atractivitate sexuală – și încă o mie de lucruri, dar să începem cu începutul.
Întâi și întâi, vreau să ascult, una câte una, poveștile tuturor mamelor, și bunicilor, și surorilor mele obligate să trăiască nu după cum le șoptea inima, ci societatea, vreau să aud toate poveștile care au fost mute până acum. Scrieți-mi povești!
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Citiți la timp, altfel copilul interior și nevoia lui de povești îți pot face surprize
Ce să scriu în CV la competențe și abilități sociale
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
