Vrăjitoarea cu degete verzi

E o zi caldă, caldă, de început de vară, în plin podiş transilvan. O prietenă mă încarcă pe nepusă masă în maşină şi mă târăşte pe drumuri prăfoase, dincolo de dealuri, într-un ţinut uitat de timp – unul dintre acele sate de saşi din care au mai rămas câteva suflete printre fantomele gospodăriilor de altădată.

 După ce am trecut printr-o pădure de salcâmi care miroase de te apucă strănutul chiar în spatele filtrului de polen, oprim la o poartă, mare, verde. Ne întâmpină un fioros câine de pază foarte blând, cu ochi albaştri de huskie şi blană de lup. Îl cheamă Merlin. Trecem de o fântână seculară şi poposim în pridvor de casă nemţească, străjuit de-o parte de steguleţe tibetane de rugăciune şi de cealaltă parte de clopoţei de vânt. Miroase a ani hippie, iar casa e de la 1700 :).

Prietena mea se salută călduros cu o femeie care ar putea avea oricâţi ani. E frumoasă, a fost frumoasă. Ochi albaştri, piele albă, pământ sub unghii. Ne oprim în vatra casei – e camera centrală, din care celelalte pleacă în raze. De după uşă îmi face cu ochiul un ceaun mare, mare, negru de la fumul lemnelor pe care a fiert de sute de ori, din care ies rădăcini ca nişte mâini întinse. Pe după uşa care dă spre scara podului se pot vedea, atârnate din tavan, zeci de mănunchiuri de plante de leac. Pe laviţa de lângă geamul care dă spre grădină, o carte germană veche parcă de când lumea, care descrie principiile agriculturii lunare.

Suntem înconjurate de zeci de răsadniţe din care cresc văzând cu ochii zeci de plăntuţe verzi. Grădina din faţa casei e transformată în seră. Suntem prezentaţi, o cheamă Hariet. Nemţoaică, actriţă, în anii ’70 a reuşit să plece din ţară şi a făcut teatru la Munchen până într-o zi blestemată, în care a muşcat-o o căpuşă. Boala Lyme i-a încleştat degetele unei mâini şi a afectat uşor cealaltă mână. Nemaiputând să îşi facă meseria, Hariet a revenit la casa strămoşească şi a apucat viaţa de la capăt.

Meseria o ajută să îţi citească limbajul corporal mai bine ca orice psiholog. La ea, în casa coborâtă parcă dintr-Un Veac de Singurătate, vin oameni din toată lumea pentru terapie şi macrobiotică. Totul e plantat şi cules din grădină, apoi gătit la anticele sobe cu lemne şi servit pe masa uriaşă, masivă, de lemn, de o vârstă cu casa. În jurul nostru trebuie că dănţuie spiriduşi mici, verzi, pentru că lichidele se varsă, obiectele se rătăcesc şi le găseşti în altă parte decât cea în care le-ai lăsat. Hariet ne găteşte spaghete din cârcei de viţă. O anume viţă. Au un gust nemaipomenit. Pâinea caldă, cu unt de casă şi chives din grădină, ridichile care pocnesc de prospeţime şi toate celelalte legume verzi, proaspete, ademenitoare joacă din mână în mână.

Un tur de casă ne arată camere descinse din trecut, cu paturi înalte, roţi de tors, fuse şi fire de lână; şervetele mari, de olandă, brodate de mână de soţie nemţoaică, poartă ziceri înţelepte despre gospodărie în pasul lin al ochiului de lănţişor. Camera de oaspeţi e o entropie de obiecte şi amintiri, cristale, fotografii. Casa e ca un sipet vechi, descoperit în pod, în care îţi regăseşti nişte rădăcini de mult uitate. E fosta casă parohială, pe terenul căreia existau biserica şi şcoala. Fantomele clădirilor decad, încet. Hariet ar vrea să poată să le reclădească pentru a crea un fel de centru de refacere pentru noi, orăşenii arşi de cei 220 de volţi şi de viteza cu care facem totul.

 Până va reuşi, a inventat un ţinut imaginar, numit Eutopia, în care îşi prepară remediile din plante, mâncărurile cu iubire şi îşi primeşte oaspeţii care au nevoie de reparaţii capitale. De acolo primesc, când şi când, câte un pachet încărcat cu bunătăţi. Dulceţuri, jeleuri, mixuri iuţi pentru salate şi mâncăruri, zacuscă cu mere sau mai ştiu eu ce, cremă pentru faţă făcută din ceară de albine, cu ulei de măsline şi trandafir. Din ele răzbate vântul de vară, sălbatic, cald şi răvăşitor, al sufletului lui Hariet, femeia cu degete verzi, care a luat, cu bucurie, viaţa de la capăt.