Chipurile frumoase însoţeau trupurile asemenea icoanelor, străjuind altarul întâlnirii iconostatice cu Dumnezeu. Soseau în maternitate pe rând, purtând unduiri de îngrijorare în priviri. Mai cu seamă în vremea în care maternităţile vor fi fost iesle precar încălzite, odăi parfumate cu levănţica păstrată din vremea sufleului cald al bunicilor, lanuri de grâu şi de porumb, diverse tablouri ale naturii în mijlocul cărora copiii erau aduşi pe lume cu un curaj şi o determinare demne de Facerea Lumii.
Copiii din istorie vor fi fost asemenea Copilului universal, dezmeticit cu nevoia imperioasă de ataşament, unduindu-se cu graţie către sânul de foc încălzit la temperatura corpului mamei, nu numai pentru un spor de hrană, dar, în acelaşi timp, spre a compensa frigul ce cuprinde sufletul omului în faţa necunoscutului vieţii, după nouă luni (sau mai puţin) de preumblat pe coridoarele lungi ale eternităţii feminine. Cum să nu te naşti cu o nostalgie fizică a Paradisului, când vei fi vieţuit, o vreme, în cea mai frumoasă dintre lumile posibile, înlăuntrul căreia, oricât de grea şi zbuciumată va fi fost viaţa din afară, ai avut nenumărate momente în care sufletul ţi-a meditat la afectivitate, saţietate, protecţie şi dor.
Ne naştem, fără de voia noastră, cu privirea întoarsă spre nostalgia emoţiilor pozitive, lume a bucuriei de a respira din respirarea celuilalt, a mamei, pe care, la începutul drumului către viaţa din afara trupului, nu o simţi ca fiind distinctă de tine, dar chip şi asemănare după chipul şi asemănarea ta cu minunea de a fi.
În pofida cunoştinţelor omului, nimeni nu are intuiţia înţelegerii cum şi în ce moment se plămădeşte sufletul unui om, dacă el se află, înainte de concepţie, în căutarea unei gazde care să-l acomodeze cu viaţa de pe pământ, dacă îşi alege cu de la sine putere destinaţia şi peripeţiile călătoriei, ori totul este haos al întâmplării. Fiinţe contingente au ba, cert este că poposim pe lume având ADN ul pecetluit afectiv, pre-destinat iubirii despre care se face atâta vorbire încă de la facerea lumii. La început, alături de Cuvânt, va fi fost Iubirea, fiind greu de crezut că Dumnezeu l-a imaginat pe om din leagănul singurătăţii, El fiind nu numai dualitate, ci trinitate.
A trebuit să treacă istorii întregi de bătălii, de conflicte şi războaie, pentru a afla ceea ce puii de animale ştiu deja din prima clipă a respirării lor: avem nevoie de ataşament, spre a fi în stare să nu ne pierdem cu viaţa, să nu ne rătăcim prin lanul de contingenţă şi, de multe ori, prin dimineţile ploioase ale nesiguranţei şi dezarmării sufleteşti, avm nevoie aşadar de nostalgia vremii în care vom fi fost strecuraţi în marsupiul afectiv al mamei, a noastră sau de împrumut, aspectul nu importă.
Se face vorbire despre iubire, noţiune vagă, ambiguă şi cu mari bătăi de cap, când ar trebui să se predice despre ataşament – nevoie irepresibilă a celulei vii de a se prinde, asemenea unei liane milenare, de bolţile înalte ale afectivităţii Celuilalt, fie acest celălalt un om, un zeu sau un petec de pământ ori de pădure.
La început, în cazul omului, a fost ataşamentul. Mai târziu vor fi sosit strădaniile, de zi cu zi, în a afla un om, mai mulţi, în stare să stea la poveşti cu înclinaţia noastră naturală spre a dura iubiri şi îmbrăţişări.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Da, dragostea este un accident!
Parthenope sau iubirea ca act necesar de supraviețuire
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
