Am profitat de vacanța de iarnă pentru a vedea o sumedenie de filme. Cum multă plăcere am revăzut, printre altele, și un celebru film cu Audrey Hepburn “My Fair lady”. Pentru cei care nu au reușit încă să vadă acest film trebuie sa știe, că personajul principal, Eliza Doolittle, este o tânără care își câștigă existența vânzând flori pe stradă. Accentul stricat și pronunția defectuoasă atrag atenția unui trecător – profesorul de fonetică Henry Higgins, un cunoscut lingvist. Încrezător în metodele sale, dar și convins că un mod elevat de a vorbi poate integra o personă într-un anumit cerc social, Higgins se laudă că poate să facă, la nivelul vocabularului, ca Eliza sa pară ducesă. Și reușește!
M-am gândit așadar să abordez un subiect, care mă preocupă de ceva timp, din cauza frecvenței cu care îmi sunt zgâriate timpanele. Comunicarea cu cei din jur se bazează în principal pe vorbire. Exprimarea verbală trebuie să fie corectă și să constituie o țintă de perfecționare permanentă. Dar a vorbi corect înseamnă doar gramatical corect? Exprimarea verbală corectă trebuie să îndeplinească, după părerea mea, mai multe condiții obligatorii.
1. Să urmeze regulile etichetei și al bunului simț (uf, greu de plasat granițele bunului simț, nu?).
O persoană trebuie să folosească, pentru a fi corectă în vorbire, celebrele cuvinte: te rog, mulțumesc, scuză-mă! Aici avem o mare problemă socială: ne este foarte greu sa spunem “te rog”! Nu înțeleg de ce, dar până și cerșetorul de la stop spune: …”dă-mi și mie …” și tot astepți să spună “te rog”. Ei bine n-ai să vezi/auzi! O fi cerșitul rușinos, dar să spui “te rog” trebuie că este de-a dreptul degradant☺! Să lăsam cerșetorii însă și să intrăm într-un restaurant, unde, ce credeți, foarte mulți clienți comandă ospătarului, în același fel imperativ, fără vreun “te rog” : “Vreau o supă!” Ca să nu mai vorbim de faptul că mult prea puțină lume se adresează chelnerilor cu “dumneavoastră”…
Aici se vede rolul, care ar putea fi extraordinar, al sistemului de educație prin care trecem toți, indiferent dacă familia a putut sau nu să ne ofere acei “7 ani de acasă”. Bineînțeles că primii profesori de vorbire sunt părinții, dar după începutul școlii, vocabularul copiilor se “colorează” spectaculos prin conectarea la rețeaua “mintișoarelor” celorlalți copii, care aduc un “bagaj” de vorbire divers din punct de vedere cultural. Din păcate, perlele și notele de la proba de Limba Română de la Bac ne arată gravitatea situației din învățământ, pentru că, de la scris la vorbit, drumul este “plin de gropi”!
Foarte important, dacă dorim să ne prezentăm în societate ca niște persoane de calitate, trebuie să evităm vorbirea ce folosește: cuvinte urâte, din “jargon” sau expresiile triviale împrumutate de la televiziunile comerciale, la care partea educațională lipsește cu desăvârșire.
2. Să fie corectă gramatical
Partea gramaticală a vorbitului se referă, în principal, la bunul și bătrânul acord dintre subiect și predicat! Chiar nu merge să vorbești cum o fi. Riști să te faci de rușine, în mediul urban, dacă ai scăpări de genul: “de câți metri pătrați este birourile…” ☹. Ce minunate erau pastilele înțepătoare, dar vindecătoare, ale profesorului Pruteanu – “Doar o vorbă să-ți mai spun”!
3. Să conțină cuvinte al căror sens îl cunoaștem.
Pentru că puține sunt alte căi mai sigure pentru a te face de râs.
Aș mai adăuga că a vorbi “politic corect”, chiar dacă pe alocuri se cam exagerează, este un alt indiciu asupra calității vorbitorului. Înlocuirea cuvintelor cu caracter jignitor la adresa unor categorii sociale minoritare cu alte cuvinte acceptate social este semn de tolerață. În rest, avem nevoie de autocontrol, pentru a-i lăsa și pe ceilalți să vorbească…
Citiţi şi
Adio, Julieta, eu rămân cu Whoopi! Lansarea Calendarului Pirelli 2020
O cronică severă a unei absențe – dragostea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
