Zorile mă prind iarăși în păienjenișul rece al gândurilor. Ca în fiecare zi, voi ieși în universul străzii – vom veni Femeie și Bărbat – unul către celălalt, vom merge (poate) umăr lângă umăr și ne vom recunoaște sau nu, ne vom zâmbi ori vom trece simplu unul pe lângă celălalt fără ca măcar să observăm că existăm. Viaţa este acea izvorâre de fapte, de gânduri şi de simţiri peste care te îmbrânceşte etern un “nu-ştiu-ce”. Timpul și-a pierdut orice măsură. Un an nu contează, zece ani nu (mai) înseamnă nimic. Să nu socoteşti, ci să creşti precum arborele pe care seva nu-l grăbeşte, iar rădăcinile îl fac să reziste marilor furtuni ale primăverii, fără să-i fie teamă că vara ar putea să nu mai vină. Aşa îmi spunea cineva. Vara vine, zicea, dar nu vine decât pentru cei care ştiu să aştepte ca şi când eternitatea le stă la dispoziție.
“ (…) Pentru a-mi mistui lumea, scap fugind în universuri – Eschil şi Sofocle, Shakespeare şi Dostoievski, Caragiale şi Kafka şi, mai ales, Cehov. Caut solidarităţi profunde pentru a-mi păstra solitudinea. Epuizarea prin trăire nădăjduită şi disperată în umanitate mă mai poate echilibra. Atât. Acum, înţeleg mai profund că nu există decât câteva întrebări şi groază mi-e de tot atât de multe răspunsuri. Cred că aici regăsim dorința asta a noastră – a oamenilor – pentru insule şi oaze: sunt refugii iluzorii ale certitudinilor noastre. Mă caut întru mistuire, nu-mi este indiferent ce gândesc şi ce-mi fac gândurile din viaţă. Recapitulez un capitol din “suma de întâmplări = Viaţă” şi-mi reapare un tânăr cu fason romantic şi fragilitate artistică; făcea figură aparte printre ceilalţi (tineri) cu ambiţii macho. Avea o distincţie şi o distanţă care mă duceau cu gândul la dulcele stil clasic, cu patimi eterate şi trăiri distilate.
Acum – o fizionomie (tot) aparte, cu o alură de erou contemporan şi etern, flegmatic, evaziv, eventual enigmatic, reticent, eventual sceptic, rostind puţin afectat, exprimându-se uşor căutat sau brutal-decisiv (“Nu am timp acum!”). Ţinuta aparent sigură îi maschează profunda timiditate, iar aerul jovial îi camuflează angoasele; conştiinţa de sine – plină de contradicţii – îl menţine într-o continuă stare de interogaţie. Atât.
Dintotdeauna, rosturile pătrund ilicit în răspântiile degradării. Furia proverbială a devenit insolit catharsis. În dorinţa de a ne elibera de iluziile devoalate, fiecare ajunge să îl jignească pe celălalt reproşându-i frica sau meschinăria. Drumul spre iubire trece – invariabil- şi prin ură. Dialectica sentimentelor relevă momentul crucial al compromisului. Aşa se explică renunţarea şi capitularea, concilierea dintre atracţie şi respingere, frenezie şi apatie, gingăşie şi duritate sau egoism şi dăruire.
Un chip, clipe care-mi amintesc de el, figuri ce stau lângă sufletul meu, făcându-mă să tresar – eu în aura lor sau ele în micul meu univers – cât vor mai rămâne, cât de repede le va şterge uitarea? Putem spune că cei care iubesc viaţa sau arta sau fazele luminoase ale trecutului pot să-şi amintească. Ei pot să primească vizite impuse de memorie, de aducerea aminte nechemată, întâmplătoare. Ehei, viaţă, ce gust poţi să mai ai tu?!”
Dacă nimeni nu mă întreabă ce este timpul, ştiu ce este, dar dacă vreau să-i explic cuiva, nu mai ştiu.
Citiţi şi
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Prostia omenească și prostia românească
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
