Dragilor, sfintelor, voi chiar ați înnebunit cu totul? Când vă aud cu ”lasă, zi mersi că ai avut experiența asta, că ai trăit ce ai trăit”, mi se face greață. Adică nu pricep? Ce am trăit? O partidă de s*x pe cinste, și, iată, ar trebui să mă mulțumesc așa, important e că am avut-o și pe asta, că altele, vai de steaua lor? Păi, aici am ajuns? Atât v-au învățat mamele voastre, să vă mulțumiți cu firimituri? Și apoi să vă jeluiți pe la colțuri că ăla în sus și-n jos, că ați fost seduse și abandonate… Asta credeți că și-ar fi dorit părinții noștri de la noi? Să „trăim clipa”, să ne abandonăm senzației, să avem (în sfârșit!) orgasm, că, vezi tu, bunicile noastre nici nu visau la așa ceva…
Da, am pățit-o! Recunosc. M-am vândut ieftin, foarte ieftin, nici măcar pe 30 de lei sau de arginți, cum se spune, dar hai să vă destăinuiesc ceva, dacă tot sunteți pornite pe mila cea mare, conform căreia nu bărbatul e vinovat, ci femeia care se lasă prostită… Mi-am sacrificat anii cei mai frumoși, puterea de muncă, mentalitatea despre viață și oameni, credința în iubire, pentru acea partidă despre care voi ziceți: ce bine că ai avut-o, restul nu mai contează.
Am luat un om și l-am făcut stăpân pe sufletul, pe carnea mea, pe inteligența și buna mea credință, pe sufletul meu, l-am prețuit ca pe tatăl meu, ca pe un copil al meu, ca pe un amant și ca pe un simbolic soț, așa cum visam eu, naiva, că ar trebui să fie. L-am văzut mai frumos decât toți bărbații, decât mine, da, l-am pus mai presus de mine, și nu o dată, pentru că așa am pomenit eu, de la naștere, că iubirea înseamnă să dai, să oferi nelimitat, și nu să ceri. Am fost exact ca voi, am trecut pe acolo, doar că voi probabil citiți în reviste, pe mine m-a ars cu fierul roșu așa-zisa dragoste, asta care m-a uscat pe picioare și mi-a prăduit tot, ca după o molimă, și m-a lăsat uscată.
Iar acum, spuneți voi, cele care share-uiți link-uri motivaționale, să nu-mi pară rău, nu?, ci să fiu recunoscătoare că am trăit asemenea momente. Eu cred că voi nici n-ați trecut prin apropierea lor, dacă e să mă pronunț, nici nu le-ați simțit mirosul, altfel n-ați fi fost atât de credule. Când văd cu câtă lejeritate răspândiți în lume citate luate de pe te miri unde, doar de dragul de a părea relaxate, detașate, mă apucă mila. Nu despre asta e vorba, ci despre a ști cum să recunoști un bărbat care îți face rău, de dragul de a-și exersa farmecul sau de a-și mări lista de „bunăciuni” (căci, în definitiv, cam asta suntem pentru ei, cele care se află în aceeași situație). Ucigașii de suflete, hai să le spunem și noi așa. Haideți să umplem FB de lozinca: feriți-vă de ucigașii de suflete! Atunci da, merită. Atunci simți că trăiești și că ai de spus ceva cu valoare. Știi că ți-ai apărat tagma.
Știți la ce concluzie am ajuns? Că noi, femeile care ne lăsăm subjugate de bărbați cu masculinitate îndoielnică, suntem niște mari fraiere. Pentru că noi nu putem să seducem și să călcăm în picioare sufletul unui om care ne declară dragostea, pentru că devenim prea responsabile, prea implicate, pentru că ne transformăm în mame, pe lângă a fi iubite sau amante… simțim dintr-odată nevoia de a-i ocroti, de a-i apăra, de a-i sprijini. Ce să vezi? Poate că uneori tocmai asta le displace, dar nu ne putem abține. Ei n-au asemenea simțuri. Nu, pentru ei suntem niște porturi în care își ancorează barca, niște experiențe în plus, niște ținte, niște extravaganțe, niște ambiții… Cădem la prima declarație, la prima privire, la primul semn de afecțiune, pe bună dreptate ni se spune „sexul slab”, pentru că suntem cu adevărat slabe. Ei nu… hai să fim sincere, câte dintre voi n-ați trecut prin aceeași situație? Doar că vă e greu să recunoașteți.
Am citit multe articole din Catchy, și e multă răutate. Aș vrea să întâlnesc femeia care să recunoască faptul că a fost folosită, că a picat rău în plasa unui bărbat fără suflet care i-a oferit Paradisul, dându-i-l pe la nas precum câinelui un os plin de carne, și a primit în schimb infernul întrebărilor, al remușcărilor, al nostalgiilor și al disperării de a vedea că toate lucrurile în care a crezut la un moment dat s-au transformat în apă de ploaie… că tot plouă acum…
Am crezut într-un zeu la care m-am închinat fără să știu că statuia e goală și de aur coclit. Nu-i doresc răul, dar văd că asta i se întâmplă. Nici să mă bucur nu pot. Lipsei lui de răspuns, de responsabilitate, de asumare, de sinceritate, nu-i pot răspunde decât cu tăcere. M-am retras departe de lume, unde nu mai răzbate nimic. Nu vreau sub nicio formă să accept că unele dintre voi spun că mai există șanse sau că trebuie să fiu fericită că m-a avut. Nu, nu sunt fericită. Aș fi trăit mult mai bine fără dezastrul acesta care m-a consumat până la rădăcini, și care nici nu știu cât va dura, pentru că rănile sunt mult prea adânci. Poate voi știți să vă scuturați de praful în care ați fost târâte și să mergeți mai departe, cu ferestrele deschise spre un alt bărbat care să vă ofere acele fericiri îndoielnice și efemere… eu nu. Pentru că feminitatea mea, odată trezită, își cere dreptul la viață. Pentru că acela care m-a creat a devenit între timp călăul meu. Cum sună acum asta cu „ce bine că ai avut experiența asta?” Sincer?
Îi furi cuiva portofelul, faci pușcărie. Doar pentru furt de inimă nu se pedepsește cu nimic. Mai mult, chiar victima rămâne să ispășească păcatul celuilalt, pentru cine știe cât timp. În dragoste, se vede, nu există corectitudine. Nici limită, nici unitate de măsură. E ca un fel de tren care oprește în ce gară vrea el, fără să-i facă cineva vreun traseu, și acceptă doar bancnote mari.
Iertați-mă că m-am adresat așa, într-un fel care v-ar putea părea ofensator… Mi-au crescut mii de țepi, pentru că am crezut în oameni. În cuvinte, în gesturi, în priviri. Veți spune că asta se întâmplă frecvent, da? , dar vă spun că unele dintre noi sunt mai femei decât altele, decât cele care trec mai departe cu zâmbetul pe buze. Oare acelea sunt femeile puternice, care calcă totul în picioare, închizând ușa cu grație după ele, sau noi, cele care am crezut în ceva cu adevărat și ne resimțim de rana asta pe care, dacă o zgâdărim tot timpul, nu se va închide niciodată.
Ce e mai bine? Să nu simți, să te prefaci că te lași sedusă, să gemi de plăcere sub un mascul feroce care te va atârna în cui alături de celelalte trofee sau să înțelegi că există oameni care îți pot distruge viața dacă le permiți? Și atunci cum îl vei mai găsi pe acela care cu adevărat te iubește, când tu nu vei mai fi decât pulbere în suflet?
Și nu, nu l-aș mai primi înapoi nici dacă s-ar târî la picioarele mele. Nu din orgoliu, ci din prea multă suferință. Din prea multe riduri pe față și în suflet. Din prea multe nopți nedormite, din prea multă frământare. Mi-aș dori numai să înțeleagă ce a pierdut.
Nu sunt singura femeie din lume care l-ar fi făcut fericit, dar sunt acea femeie care i-am dorit cel mai curat cu putință fericirea.
Treziți-vă! Răspunsul e la voi.
Guest post by Anonima
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Povestea pantofilor portocalii
Da, dragostea este un accident!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
