Am ieșit din casă grăbit ca să apuc un bilet. Cel puțin asta era intenția mea. Cu o seară înainte avusesem o fază destul de jenantă, când, împreună cu Cătălin, voiam să intru în sală la un spectacol și fata de la intrare m-a oprit ca un halebardier regal cu: ”Domnule, vă rog, biletul”. Nu am știut ce să zic. Nu aveam bilet. Era pentru prima dată când mi se cerea un bilet de intrare la teatrul în care am jucat ani buni și la fondarea cărui am pus umărul cel drept. Am făcut un pas înapoi, descurajat de situație și de privirea agitată a celor din jur care mă cunoșteau. Cătălin a încercat să dea o explicație fetei de la intrare, zicând că sunt cutare și că aș merita, și alte chestii de genul ăsta, însă fata de la intrare primise instrucțiuni radicale.
Cineva din spate mi-a întins un bilet peste umăr, era un student, a zis că a văzut spectacolul și că îmi oferă locul lui. Luat de val, am ajuns în sală. Pe tot parcursul spectacolului, însă, m-am gândit la ce mi s-a întâmplat afară. Era foarte corect să-mi iau un bilet, nu mai sunt angajat și nici nu mai pot profita de gloria trecutului, dar această falsă stare că mai ești încă la tine, că, după ce ai jucat atâția ani aproape gratuit, poți fi lăsat odată cel puțin și fără bilet. Poate era cazul să apelez la conducerea teatrului și sunt sigur că s-ar fi rezolvat, dar nu e genul meu.
În fine, fript cu ciorba de aseară, alergam prin burnița ușoară să prind bilet la Hamletul de la Globe. Era cireașa de pe tort a festivalului de teatru. Pe ultima sută de metri, grație casieriței care mă mai ținea minte, am reușit să cumpăr cel mai scump bilet, dar și unicul rămas. M-am așezat, împlinit de această reușită, în mijlocul sălii. Actorii ”încălzeau” publicul deja cu replici și cântece. Sala era ca o cutie de șproturi de calitate premium.
Mi-am lăsat pălăria pe genunchi și, ca un copil care a venit prima dată la circ, așeptam miracolul.
Am rămas nemișcat aproape trei ore cât a durat această incredibilă poveste. Spectacolul era jucat într-un stil foarte circăresc aș zice, simplu, cu cântece și pantomime, și instrumente muzicale, așa cum era teatrul pe timpul lui Shakeaspeare. Ultima scenă însă m-a scos din albia râului meu curgător cu apele lui cuminți, revărsându-l în oceanul turbulent de amintiri.
În spectacolul lor, Laertes, rănit mortal de Hamlet, murea așezat lângă portalul stâng cu mâinele lăsate pe podea, cu piciorul drept strâns la piept și cel stâng întins, iar capul era lăsat pe spate, rostindu-și ultimul monolog:
Exchange forgiveness with me, noble Hamlet:
Mine and my father’s death come not upon thee,
Nor thine on me.
Ce coincidență.
* * *
Era al doilea șnur în acea zi de vineri. Sâmbătă urma să jucăm premiera primului Hamlet montat vreodată în teatrele noastre.
Ultima scenă era cea mai spectaculoasă, pentru că lupta dintre Hamlet și Laertes era un fel de număr coregrafic care dura aproape 15 minute cu efecte de lumină și tot tacâmul teatral.
După ce eram lovit mortal de Hamlet, eu, Laertes, mă retrageam pe târâte lângă portalul stâng al scenei, îmi adunam piciorul drept la piept să-mi acopăr rana sângerândă, iar cel stâng rămânea întins fără vlagă, pe podea. Lăsam capul pe spate și rosteam ultimul monolog:
O, vrednicule Hamlet,
Noi unul altuia să ne iertam.
Moartea mea și a tatei să nu cadă asupra ta
Și nici a ta asupră-mi…..
Era una din cele mai bune repetiții, dar și una specială, pentru că liniștea de după monologul muribund al personajului meu a fost întreruptă de o voce firavă și plăpândă care venea din sală….”tata”.
Am re-înviat imediat și m-am repezit în sală, pentru că vocea pe care am auzit-o era rostul vieții mele.
Așezată cuminte, în mijlocul sălii, cu mânuțele pe genunchi, într-o salopetă de blugi si cămașă albă de bumbac, cu părul blond prins cu o bandană verde de culoarea ghetuțelor, stătea fiica mea de cinci ani. O adusese mami în mijlocul repetiției fără să știu, pentru că nu aveam bonă și avea și ea repetiția ei. M-am apropiat de ea și am îngenuncheat în fața scaunului în care era așezată. Avea acea față irezistibilă pentru care aș fi făcut orice mi-ar fi cerut pe lume. Colțul guriței lăsat, buza de jos ieșită ulic un pic înainte, bărbia pironită în piept, sprâncenele ridicate în sus a neputință, iar din ochii ei albaștri se prelingeau două bobițe de lacrimi adevărate, pe obrajii înroșiți de emoție pentru mine.
Era fiica mea, cuprinsă de un sentiment de milă, confundând moartea personajului meu în duel cu Hamlet cu a mea însumi. Am luat-o în brațe, lipindu-i obrăjorii umezi de fața mea machiată și am mers la bufetul teatrului. Am luat un suc la doi, pentru că așa îi plăcea. Ne beam sucul nas în nas. Discret, am luat cu degetul de pe fața mea puțin machiaj diluat de transpirația luptei și i-am făcut o dungă rozovie pe obrazul ei încă umed, râzând ambii, copilărește.
Ecoul acelui strigăt din sală a rămas ca o coloană sonoră pentru restul anilor mei de atunci încoace.
Eram acum eu, spectator cu bilet în regulă, și mă uitam cum moare eroul nostru comun, cu spada lăsată în semn de neputință.
Mă uitam la mulțimea de spectatori care aplaudau frenetic strigând ”BRAVO!” și mă gândeam la mine, la moartea Laertes-ului meu și la liniștea din sala mea, de unde, ca o incantație vitală venea cuvântul tata.
Mergeam spre casă prin ploaia măruntă care îmi spăla fața deja umedă, îmi spăla tristețile, și frustrările, și chinul că nu am putut sări în sală de câte ori am auzit acest cuvânt pentru care merită să te chinuiești și să trăiești pe această târfă de pamânt.
Am ajuns acasă și am ieșit să fumez în balconul cu marchiză. Mă uitam în zare, peste păduri și câmpii, peste țări și mări, la această funie care ne leagă, acestă funie invizibilă împletită din dor și așteptare inutilă, și îmi venea să sar pe ea și să merg în mâini ca un acrobat sinucigaș spre celălalt capăt, chiar cu riscul de a cădea în oceanul care ne desparte. Aș fi mers până la neputință, până aș pierde duelul cu viața, doar de dragul de a mai auzi acea voce cu acel cuvânt irezistibil – tata.
Aș fi vrut să pun mâna pe spada eroului meu, să dau în stânga și în dreapta în cei care m-au lovit fără motiv, care au abuzat de tot ce am mai bun, fără motiv și fără nicio jenă, care ne-au despărțit fără motiv, în schimbul unui final de efect, dar dramatic de iluzoriu, și să păstrez spada pentru viitor, ca să mă pot apăra de himerele care au reușit să intre în viața mea făcându-mă să-i cred, să-i iubesc până la cădere, ruinându-mi sentimentele și ieftinind valoarea umană în inima mea. Dar spada regizată să cadă nu poate lovi…
Ce rol mi-a revenit.
Guestpost by Gregor Fodorovski
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
