„Nu vreau! Nu vreau! Nu vreau!“, striga Maria, zvîrcolindu-se în somn. Muşchii fragili se încordau, cămaşa i se adunase în jurul trupului şi, sub pleoapele sidefii, ochii negri, cu gene dulci şi umezi, se frământau într-o zbatere spasmodică, o mînă invizibilă încerca să-i smulgă din orbite şi să-i arunce departe, departe, în biserici şi-n case înzăpezite.
Afară era primăvară, o noapte care-şi iradia lumina şi-o scotea de departe, din munţii şi craterele de pe Jupiter şi Venus, din cotloanele înmărmurite de spaimă de pe Uranus şi Pluto, din văile limpezi şi albe ca licorna de pe Marte şi Mercur. Era atît de luminoasă noaptea încît tot universul gemea de neliniştea unei bezne fără fund. Lumina scotocise peste tot, adunase orice urmă de ea însăşi, lăsase întunericul orb. Orb şi pustiu.
Maria se mai linişti puţin, un zîmbet trist îi stăruia pe buze. Visa că era copilă mică şi că se pierdea în deşert, mai departe şi mai departe, într-un soare aspru. Pielea i se rida cu repezicune, se usca, sînii îi cădeau, veştejiţi, tălpile crăpate lăsau urme de sînge, iar hienele le lingeau cu patimă şi urlau de bucurie. Era acum o copilă bătrînă de opt ani, o copilă cu părul alb, cu pieptul mic acoperit de pete. Maria se simţea bine în vis, sufletul ei de fetiţă inocentă pipăia deşertul cu mîini curioase. Şi găsi acolo, chiar în dreapta ei, un portocal. Un portocal cu portocale mari şi grase, un portocal cu portocale gravide. De bucurie se înfipse în călcîie şi oferi nopţii luminoase pîntecul ei dezgolit, cu sexul trandafiriu şi mic, o moluscă de carne grea, o barieră sîngerie şi pulsatilă. Lumina nopţii se prăbuşi asupra ei, violentă şi dureroasă. Nici un sunet nu scoase Maria. Ştia că e o portocală în portocal. Se trezi şi începu să plîngă. Era iarnă acum şi năştea.
Citiţi şi
5 jocuri de iarnă pentru copii benefice și pentru adulți
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
