Pe strada Vişinilor, la numărul 9, era o casă veche de cărămidă roşie, fără prea multă strălucire, construită prin anii ’40. În 1945, casa a fost cumpărată de fiul unui aristrocrat rus ce avea afaceri în Bucureşti, pe nume Igor. El urma să se căsătorească cu o tânără domnişoară pe nume Liuba, venită în Bucureşti la studii într-o vestită şcoală de fete. Şi ea, fiică a unor prosperi oameni de afaceri ruşi. Igor a investit mulţi bani în decorarea casei cu motive arhitectonice ruseşti, a schimbat tot mobilierul, a utilat bucătăria şi a construit chiar şi o seră încălzită pentru plante de tot felul. În slujba lui se afla o fată în casă, ce era şi cameristă, o bucătăreasă şi soţul ei grădinarul, şi mai era o tânără secretară pentru afaceri, când stăpânul lucra de acasă.
Petrecerea de logdnă a celor doi fusese una reuşită, multă lume bună venind să-i sărbătorească. După logodnă, tânăra a rămas la internat până la terminarea şcolii. Luase lecţii de pian, canto, pictură, bune maniere şi chiar şi de limbi străine. Avea 18 ani şi era o tânără foarte bine educată şi de o sensibilitate artistică şi emoţională evidentă.
Intrarea României în război avea să schimbe însă radical traiectoriile vieţii celor doi îndrăgostiţi. Igor, având pregătire militară, fusese recrutat printre primii. A venit la internat, şi-a luat rămas bun de la Liuba – care a plâns tot timpul -, a rugat-o mult să aibă grijă de casă şi să plătească la timp servitorii, căci el se va întoarce şi se vor căsători. Îi crease un cont pe numele ei unde erau bani suficienţi pentru orice cheltuieli. Liuba s-a mutat în casă, iar din acel moment casei i s-a spus Vila Cucoanei. Și l-a aşteptat.
Numai că războiul s-a terminat şi Igor nu a revenit de pe front. L-a căutat mult prin listele de răniţi şi chiar prin cele cu dispăruţi. Apoi a luat la rând toate spitalele unde fuseseră aduşi răniţi din timpul războiului, dar nu l-a găsit. Căutarea ei zadarnică a împins-o spre o disperare potolită, când şi când avea momente în care se îmbrăca în rochia de mireasă şi ieşea la poartă să îl aştepte. Nu era lucidă în acele momente şi nu simţea frigul sau ploaia, de aceea deseori era răcită şi, de la un timp, stătea numai în casă.
Au trecut peste 40 de ani şi Liuba continua în mintea ei să îl aştepte pe Igor. Servitorii devotaţi erau acum doar angajaţi plătiţi regulat de avocatul familiei. Tot el avea grijă ca Liuba,„Cucoana”, cum i se zicea în cartier, să aibă toate cele necesare, precum şi o asistentă medicală care venea uneori noaptea, când femeia nu îşi găsea liniştea.
Avea două pasiuni: florile şi, de aceea, petrecea mult timp şi în seră, şi pianul, la care cânta destul de des. Într-o toamnă, o fostă colegă de la internat a invitat-o să cânte la un eveniment caritabil pentru construcţia unui monument dedicat eroilor războiului. A acceptat cu plăcere şi a avut un mini concert de pian foarte apreciat de invitaţii la eveniment. Prezenţa presei a făcut ca fotografia ei să apară în ziare pe prima pagină, împreună cu o scurtă prezentare.
La o săptămână de la eveniment, la uşa casei s-a prezentat un bătrân rezervist plin de decoraţii pe piept, cu un buchet imens de flori în mână şi care a cerut să o vadă pe doamna casei. Liuba l-a primit în salon şi a comandat ceai şi fursecuri. A rămas împietrită însă când i-a văzut chipul îmbătrânit şi a zis doar atât: Igor ? Apoi a leşinat. Medicul venit în grabă a ajutat-o să îşi revină. L-au invitat pe Igor să povestească ce i s-a întâmplat şi unde a fost în toţi aceşti ani.
El fusese rănit la cap în timpul războiului, pe când se dădeau bătălii aprige în munţii Tatra, o schijă i se înfipsese în spatele urechii, provocându-i o amnezie foarte lungă. Medicii nu i-au dat speranţe că îşi va reveni vreodată. A locuit acolo la o familie de tăietori de lemne cam 10 ani, apoi a revenit în Bucureşti, căci avea la el, pe o bucată de hârtie, adresa şcolii unde a învăţat Liuba, căci singurele lucruri ce îi rămăseseră după război erau un inel şi acea bucată de hârtie. A rătăcit mult pe străzi şi, în final, cineva l-a dus la un institut psihiatric. Acolo a stat internat şi apoi nefiind violent, a fost angajat ca grădinar.
După ce a găsit din întâmplare pagina de ziar cu fotografia Liubei, totul a început să curgă ca un şuvoi de amintiri, a ştiut îndată cine este şi s-a prezentat la Ministerul Apărării să îşi ceară actele. I-a fost restabilită identitatea şi a fost avansat la grad de colonel în rezevă cu toate onorurile militare.
Şi cu inima plină de bucurie, venise să îşi îndeplinească promisiunea făcută cu multe zeci de ani în urmă, aceea de a se căsători cu femeia vieţii sale.
Casa se numeşte şi azi tot Vila Cucoanei, deşi ei doi s-au stins demult.
Guest post by Maria Gabriela Ionescu
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
De obicei, 1 decembrie e despre România
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
