Reperele care se formează în primii ani de viață sunt esențiale. Atunci se încheagă imaginea de sine, identitatea. Copilul unor atei va crește cam la fel cu copilul unor religioși moderați și își va căuta singur calea, credința, adevărul, în schimb radicalismele vor produce inadaptați cu manifestări extreme.
Copilul „genderless”, micuțul androgin nu e, însă, o anomalie, ci viitorul.
Mintea singură are puterea de a modifica natura, de a perturba instinctul.
Astă vară aveam în plan să fac un documentar despre ritualuri și obiceiuri de curtare de-a lungul și de-a latul continentului extins, cu tot cu Asia. Voiam să o fac cu antropolog belgian, dar el voia cu totul altceva. Pe el îl interesa cuplul, nu genul. În plus, era el însuși de un gen incert. Se pare că femeile ne-feminine sau sapio-sexuale îl găseau atractiv. Mie mi se părea că n-are suflu masculin. Lui nici nu îi păsa de lucrurile care mă preocupau pe mine în cel mai mare grad. Pentru că el nu era o specie pe cale de dispariție (cazul meu), ci una emergentă, ca să zic așa.
Deși eu am fost crescută în spirit androgin și într-o mentalitate foarte liberală, feminitatea mea a început să se manifeste exploziv, după 30 de ani, ca o forță a naturii incontrolabilă. Citisem de Beauvoir, desigur, mi se spusese la școală că e doar construct social, fusesem bine îndoctrinată… Apucasem să scriu și un roman în care făceam apologia neutralității de gen. Deci eram un caz de dresaj fericit.
N-a ținut.
Mai ales intelectualii de ambe sexe prezintă sindrom „genderless”
Și uite că natura a fost mai puternică în mine și a învins, cum se zice, „spiritul”. Corpul meu a fost mai tare decât mintea, să-i dea Dumnezeu sănătate! Ce aveam eu pe post de busolă mă avertiza că exact această sufocantă lipsă de contrast și complementaritate, carențele de masculinitate ale partenerilor pe care mi-i hărăzea mediul în care mă mișcam, faptul că, în cuplul fără coloratură de gen, nu eram tratată ca o femeie, ci ca o colegă de breaslă, mă chinuiau la culme. Când am ajuns și să mă ia amețeala la vederea unor tipi macho, mi-a fost clar că sunt pe o cale greșită.
Când concepeam la 24 de ani romanul cu androgini, încă nu îmi era clar că nu excesele de virilitate ale bărbaților erau supărătoare, ci tocmai lipsa apolinismului. Un tip care lovește o femeie și o umilește numai viril nu e! După cum nu îmi era limpede că sursa nefericirii femeilor este tocmai faptul să sunt solicitate să seducă ele bărbați, să îi cucerească ele… Această bolnavă inversiune de planuri!
Menirea feminismului ar trebui să fie aceea de a încuraja valorizarea feminității nu disoluția ei, țipau feministele din valul doi. Din păcate, vocile lor au fost reduse la tăcere.
Sigur, fiecare să fie fericit în felul lui, la el, la ea, acolo!
Mulți se tâmpesc cu vocabularul, cu penuria de adjective de diferențiere. M-am încăierat cu un psihiatru grec pe tema asta, care voia să mă încuie, argumentând că în plan conceptual nu pot fi definite masculinitatea și feminitatea. Dar bunul simț poate să le diferențieze!!! dincolo de constructe lexicale. Sigur că și bărbații sunt sensibili, dar există o sensibilitate tipic masculină. După cum există o reflexivitate tipic feminină, un mod de a conecta ideile una de alta. Sigur că toate virtuțile sunt ale speciei, că și femeile au la fel de mult curaj și bărbații la fel de multă compasiune. Ceea ce dă diferența de gen e că femeia se simte, în cuplu, protejată și dorită (e o chestiune arhaică despre care vorbesc toate religiile). Dorința femeii e stârnită și inflamată de cea a bărbatului, el e cuceritorul prin excelență. Nu contează atât de mult cum e atinsă în plan fizic, cât ardoarea cu care tânjește după ea bărbatul. Am luat interviuri multora și toate au dat cam același răspuns: pasiunea e cheia.
Teza bunului occidental era că oamenii nu se mai pot regăsi în miturile mincinoase ale cuplului, că odată destrămate iluziile, cad și ligamentele afective care le țineau în picioare.
Teza mea e că, dacă dispare ce numesc eu contrastul de gen (complementaritatea) dispare și bună parte din atracție.
Nu ne-am înțeles.
Fapt e că nici nu țin să fie justețea de partea cuiva.
Viitorul va fi cum va fi. Nu e treaba mea să mă agit. E stupid să ne pese de ce se va întâmpla cu generațiile care vin. Treaba lor cum vor fi, încotro vor duce mai departe specia.
Îmi răsună în minte cuvintele morlocului din Mașina Timpului: cine naibii te crezi să chestionezi tu evoluția?
Nu chestionez nimic, nu mă revoltă nimic.
Puțin îmi pasă dacă lumea va fi populată de supraoameni androidizați, de îngeri asexuați sau de zmei.
Ce scriu eu aici e un fel de doină pentru inadaptați.
Sunt niște refrene de solidaritate și simpatie pentru femeile chinuite de pămpălăi și pentru bărbații torturați de amazoane.
Pe Ilinca o găsiți și aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Pentru toate femeile care se apropie de 50 de ani
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
