Aveam 11 ani şi locuiam într-o casă cu 3 etaje în „stil italian”. Era o curte interioară înconjurată de jur împrejur de paliere, din care se deschideau uşile de intrare în apartamentele oamenilor. Ştiam fiecare destule amănunte despre vecini, nu de alta, dar era simplu să-i vezi şi când vin, şi când pleacă, şi în ce stare, şi cu cine. Mama, cu umorul ei sec şi frust, spunea că ştia exact şi ce chiloţi are fiecare familie, pentru că erau ani buni de când îi putea admira întinşi pe sforile de pe paliere. Când se gătea „ceva bun”, de obicei apăreau şi „farfuriile zburătoare”, adică o mostră din „ceva bunul“ tău, pe care îl duceai unui vecin cu care te înţelegeai mai bine. Farfuria îi rămânea în posesie până când, la rândul său, gătea ceva bun şi i-o dădea omului înapoi, că nu se făcea, nici să-l laşi fără farfurie şi nici să i-o returnezi goală. Onoarea familiei şi blazonul gospodinei erau strâns legate de ceea ce se punea pe farfuria zburătoare şi era prezentat vecinului ca un certificat de bunăstare şi normalitate familială.
Chendoaie locuia deasupra noastră. Îi ziceam baba semiintelectuală pentru că nu ştiu câtă carte avea anume, dar era vedeta serilor de vară, când părinţii se adunau pe paliere şi, în lipsă de televizor, povesteau între ei până noaptea târziu. Atunci ea uimea auditoriul cu întâmplările nepoţilor ei din Germania. Chendoaie era astfel deţinătoarea unor informaţii de neegalat de către nici unul dintre părinţii noştri intelectuali din auditoriu. Degeaba făcuseră ei şcoală, că tot nu ştiau să ne povestească cum era în Germania.
Germania nu era neapărat o ţară, era o altă lume. O lume unde lucrurile se întâmplau în alt fel decât la noi. O lume unde era săpun Fa, şi ciocolată, şi treninguri colorate, şi tricouri cu Mickey Mouse, şi străzi luminate, şi maşini care porneau la cheie şi câte şi mai câte minuni despre care ascultam cu gura căscată. O lume unde, dacă îţi era foame, te duceai la magazin uite aşa şi îţi luai ce voiai, dar chiar ce voiai şi dacă ţi se rupeau pantofii, puteai oricând cumpăra alţii noi, a doua zi. Prin ochi de copil, Germania era dulce şi mirosea frumos.
La un moment dat, Chendoaie a făcut rost de un video. Ăla a fost începutul unei perioade în care copiii se împărţeau în două. Cei mici şi răi care rămâneau în curte ca să se joace ceva şi cei mari sau agreaţi de Chendoaie care puteau merge seara la ea „la video”.
Germania se transformase în „la video”, iar lumea despre care ne imaginam se derula acum sub ochii noştri, cu sunet şi culori. Şi de data asta nu vedeam doar Germania, vedeam şi Parisul, şi Londra, şi America, vedeam haine şi maşini, mâncare şi lumini. În mintea de copil, undeva exista o lume altfel, o lume reală din care noi nu făceam parte, o lume cu oameni ca noi şi totuşi altfel.
Într-o zi de iarnă, câţiva ani mai târziu, unul dintre băieţii mai mari strigă din mijlocul curţii:
– Sorineeee, vino, bă, la revoluţie.
– Unde?
– La revoluţie, bă, îl dăm jos pe Ceauşescu.
– De ce, mă?
– Aşa, mă, să avem şi noi Coca Cola şi străzi luminate ca în Germania.
– Aaaa, hai că vin.
Pe Cătălina o găsiți toată aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Mein Trump. De unde vine fascismul portocaliu
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
