Firește, am fost aproape toți victime și complici, sau chiar călăi, ai terorii comuniste. La capătul de jos al scalei, dubla calitate este exceptată doar pentru soții Ceaușescu, singurii care nu aveau nimic de îndurat. Oricine altcineva, inclusiv copiii lor, aveau gradele lor de limitare, frustrare sau chiar suferință. La capătul de sus, excepțiile sînt date doar de martiri, cei care nu au refuzat să-și abjure credințele indiferent de represalii și n-au făcut niciodată nici un pact cu diavolul. În rest, am fost duali – lucru valabil pentru toți românii maturi între 1946 și 1989.
Atîta doar că nu poate fi indiferent în ce măsură. Una e să fi fost 99% complice și 1% victimă și cu totul altceva dacă raportul e invers. Una e ca partea de victimă să însemne că nu ți se permitea să pleci și în SUA, după ce fuseseși deja în Europa de Vest – și alta că n-aveai apă caldă ani la rând. Una e ca partea de complicitate să fie definită prin faptul că n-ai ieșit în stradă să strigi „Jos comunsimul!” – și alta că i-ai urmărit, arestat, anchetat, bătut, torturat, condamnat, încarcerat sau ucis pe cei care au făcut-o. O problemă specială este cea a eventualelor vinovății de grup. Pentru a o aborda, trebuie să facem un mic ocol.
Fostul viitor luminos
Așa cum se știe, există destule voci care susțin că nu poate fi condamnat comunismul ca sistem, în ansamblul lui, ci doar unele aspecte ale lui. Că era discutabil, chiar generos, în teorie, și doar prost pus în practică. Mai mult, unii afirmă că nici un sistem social-politic nu poate fi acuzat en gros.
Nici nazismul?
Ba da, orice sistem poate fi acuzat în întregul lui, dacă suma sa vectorială este negativă, chiar dacă a avut și vectori pozitivi – așa cum poate fi acuzată o mașină care nu merge, chiar dacă are tapițeria în bună stare și chiar frumoasă. Cei care resping condamnările de sisteme sînt animați de o confuzie generatoare de spaime. Dar a acuza un sistem nu înseamnă a acuza oamenii care au trăit în acel sistem. Nu pe toți. Nu la fel.
Pe de o parte, în orice dictatură există numeroși oameni care duc vieți umile, anonime, îndeplinind activități care nu au nici o legătură directă cu dictatura. Ce vină putea avea un bărbier din vremea lui Hitler?
Pe de altă parte, chiar unora dintre VIP-uri, fie ele foarte apropiate puterii și profitînd direct de bunăvoința ei, istoria le iartă colaboraționismul dacă au fost mari valori în domeniile lor și nu au comis personal nici o crimă – de pildă, pleiada de mari scriitori de la curtea autocratului „Rege Soare” Ludovic al XIV-lea. Uneori, astfel de oameni sînt iertați chiar dacă au fost ei înșiși mici dictatori locali – mă gîndesc la fostul comandant de lagăr nazist Herbert Von Braun, ulterior părintele zborurilor cosmice și erou național american…
Comunismul este condamnabil în ansamblul său pentru că a comis crime în ansamblul său. Zi de zi, ceas de ceas și în proporție de masă. Puținele raze de soare care au strălucit în timpul regimurilor de coloratură comunistă se împart în trei categorii: a. lucruri care nu se datorau sistemului, ci progresului inevitabil în oricare stat, sub orice fel de conducere (generațiile tehnologice, de pildă); b. avantaje pe hîrtie (asigurarea unui loc de muncă era stricto senso, adică se asigura locul, nu neapărat munca; în fapt, era deseori un mascat ajutor de șomaj – într-un procent apropiat de șomajul de azi, din piața liberă); c. succese mult prea scump plătite (industrializarea forțată, nesustenabilă, și apoi plata datoriilor născute din aceasta).
Cît despre comunism ca doctrină promițătoare, dar prost aplicată – un șlagăr care încă se mai cîntă – doar două cuvinte, foarte pe scurt: a. materializarea sa s-a petrecut în cu totul alt loc și în cu totul alt fel decît preconizaseră teoreticienii săi; or, cînd premisele se dovedesc a fi complet greșite, demonstrația nu are cum să funcționeze; b. este probabilistic imposibil ca o teorie bună să fie prost aplicată, vreme de aproape un secol, în zeci de locuri din lume și în abordări diferite, de la crunte dictaturi la varianta „cu față umană”.
Vinovăția implicită a aderării
Așa cum unii resping ideea de a condamna un sistem, alții (sau aceiași) refuză ideea unor posibile vinovății colective. Și totuși, acestea sînt evidente și ușor de demonstrat. În primul rînd, nu este vorba de învinovățirea unor „categorii sociale”, așa cum îmi spunea cineva, încercînd să mă atragă într-o capcană. Oricît și-ar dori asta, activiștii de partid nu formau o categorie socială. Și nici măcar una profesională… Același lucru e valabil și pentru membrii Securității, și pentru torționarii închisorilor și ai tuturor aparatelor de represiune. Fiecare dintre aceste mulțimi de indivizi era doar atît: o mulțime de indivizi avînd niște trăsături comune.
Una dintre diferențele esențiale dintre o astfel de mulțime și o categorie socială este aceea că în prima intri de bunăvoie, în vreme ce în a doua te naști sau te trezești aruncat. Or, orice act voluntar implică o asumare, în particular asumarea caracteristicilor mulțimii în care intri. Dacă între acestea figurează și anumite vinovății, atunci automat devii vinovat prin simpla aderență, înainte de a apuca să faci ori să nu faci ceva în „spiritul” respectivei mulțimi. Vorbim, firește, despre oameni maturi, cu discernămînt, respectiv despre mulțimi puternic conturate, încît nimeni nu poate susține că n-a știut în ce intră. Eventuala necunoaștere a spațiului respectiv sau o cunoaștere superficială nu poate fi o scuză, așa cum necunoașterea unei legi nu este nici măcar o circumstanță atenuantă în cazul încălcării ei, necum o premisă de dezvinovățire
Există o singură situație și un singur mod în care poți fi absolvit de măcar o parte din culpa născută o dată cu aderența ta la acea mulțime: dacă inițial mulțimea era preponderent pozitivă, adică genera mai degrabă acte pozitive decît negative, și ulterior a degenerat într-o mulțime negativă – și dacă, în urma acestei constatări, nu numai că te-ai grăbit să ieși din ea, dar ai denunțat public degenerarea.
Nu este, oricum, cazul mulțimilor amintite mai sus (activiști, nomenclatură, Securitate, torționari), care au fost de la început intens nocive, ba chiar, în unele cazuri, în timp s-au îmblînzit, nu s-au înrăit. Ceea ce nu reprezintă însă o scuză pentru cei care au intrat în ele mai tîrziu, căci nu se poate ignora trecutul. Nu e o scuză nici măcar pentru apartenențe mai modeste, mai vagi, la mulțimi mult mai mari (PCR, UTC, sindicat), ale căror vinovății sînt diluate și indirecte. În particular, nu e o scuză pentru mine, care am intrat în PCR în 1987. Prin această intrare am devenit solidar cu tot ceea ce făcuse, făcea sau putea face rău PCR (indiferent cît știam din toate astea). Faptul că eu personal n-am făcut nimănui vreun rău din postura de membru PCR (și poate chiar am făcut unora un bine) este îmbucurător, dar nu anulează partea mea din vinovăția colectivă.
Studiu de caz: Ion Iliescu
Cu atît mai evident este acest lucru atunci cînd nu vorbim despre o organizațe cu sute de mii sau milioane de membri, dintre care pentru majoritatea apartenența e formală – ci despre caste restrînse, din care este imposibil să faci parte fără a-ți proba permanent fidelitatea, fără a comite fapte concrete rimînd cu natura castei, fără a lua decizii pentru cei de sub tine și fără a urma neabătut deciziile celor de deasupra ta. Mai mult decît atît, așa cum bănuiam încă de atunci și a devenit azi o certitudine bine documentată, majoritatea membrilor acestor caste dădeau dovadă de exces de zel, actele comise de ei depășind cadrul ordinelor primite și al regulilor cărora trebuiau să li se supună. Acest lucru se întîmpla din două motive, de regulă concurente, nu disjuncte: frica și ambiția. Frica de a nu fi considerat delăsător, inerțial, indiferent (ceea ce putea atrage nu atît sancțiuni, cît pur și simplu excluderea din castă, or acesta era pentru ei pericolul suprem), respectiv ambiția de avansa. A nu fi exclus din grup, a avansa în cadrul lui (și al societății) erau obiectivele pentru care membrii grupului erau dispuși să plătească orice preț. Nu numai acela de a comite nedreptăți, ilegalități și chiar crime, ci și prețul umilinței, sub felurite chipuri și fără vreo limită.
Cei care se luptă cu ideea de vinovăție colectivă încearcă, pe de o parte, să definească excepții (oameni buni în sisteme rele) și, pe de altă parte, să traseze demarcații între grupări (una e să fi fost gardian la Aiud și cu totul alta – membru în CC al PCR). Să le luăm pe rînd.
Cel mai discutat caz de „excepție” rămîne și azi Ion Iliescu. Haideți să vedem cît este într-adevăr de excepțional:
– ca intelectual al (fostelor) structuri ale PCR, ca bună imagine – internă și externă – și din punctul de vedere al tuturor calităților umane (bunătate, echilibru, lipsă de patimă, lipsă de ranchiună, comportament și limbaj elevat etc.), Ion Iliescu era vizibil surclasat de Corneliu Mănescu;
– disidența sa nu poate fi comparată nici în glumă cu cea a lui Virgil Trofin, care a murit ca tractorist! Pentru Ion Iliescu, a fost o decădere să nu mai fie prim-secretar de județ, ci „doar” secretar cu propaganda la același nivel, iar maximum de ostracizare a fost poziția de director de editură! Așa cum scria Alex Ștefănescu, au existat mari oameni ai culturii române pentru care o atare poziție a rămas un vis, o aspirație, în vreme ce pentru Ion Iliescu era „munca de jos”;
– astăzi știm că, oricît a fost de înspăimîntătoare, Securitatea se subordona Partidului, la toate nivelurile (cel puțin pînă în decembrie 1989); ca prim-secretar și chiar ca secretar propagandistic, Ion Iliescu a avut în subordine Securitatea cîte unui județ întreg. Tot ceea ce a făcut reprobabil Securitatea în anii respectivi, în Iași, respectiv în Timiș, se află și în responsabilitatea lui Ion Iliescu. Pe cale de consecință, imaginea de „comunist luminat” (o contradicție în termeni), de om care doar s-a luptat, inclusiv cu Ceaușescu, pentru niște idei („întinate” de acesta), care mergea la teatru etc. este de tip „Afară-i vopsit gardul, înăuntru – leopardul”.
Există totuși oameni buni în sistemele rele? Cu siguranță, dar numai raportat la sistemul respectiv de referință. Știm din mărturiile foștilor deținuți politici că existau gardieni „mai umani”. Mai umani decît ceilalți, firește. Dar un om cu adevărat bun nu se face gardian în vremuri de dictatură (în timpuri normale, e o meserie necesară și acceptabilă) sau, dacă a apucat să fie (deși n-au prea existat asemenea cazuri), se dă peste cap să iasă din sistem. Tabloul pe care îl descriu foștii deținuți nu era unul pe care să-l părăsești la sfîrșitul orelor de program și să te duci acasă să bei o bere cu prietenii ori să te joci cu copiii. Dacă te întorceai a doua zi la lucru, nu puteai fi un om bun. Sînt condescendent, căci alții ar spune că nu puteai să fii om.
Mutatis mutandis, în toate sistemele rele au existat oameni buni, în unele locuri mai mulți, în altele mai puțini, dar: a. bunătatea, normalitatea și moralitatea lor erau strict relative la sistemul de referință; b. caracteristicile lor „mai umane” nu schimbă nici natura sistemului, nici partea lor de vinovăție colectivă.
Un pic de geometrie
Locul geometric este mulțimea de puncte care au aceeași proprietate. Rezolvarea problemelor de loc geometric se realizează în două etape: întîi se încearcă determinarea intuitivă a mulțimii respective, iar apoi se demonstrează efectiv că această mulțime este locul geometric căutat. În prima etapă se încearcă găsirea unor puncte speciale ale locului geometric, căci determinarea a trei asemenea puncte poate sugera dacă este vorba despre un segment de dreaptă sau un arc de cerc.
Similar, atunci cînd analizezi un fenomen de orice fel (social-moral-politic în cazul nostru) este util să inventariezi întîi unele situații speciale. Să ne întrebăm, așadar: se poate vorbi despre vinovăție colectivă în cazul membrilor unui comando terorist (9/11, Madrid, Londra, teatrul din Moscova, școala din Beslan etc.)? Dar pentru echipa de conducere a unui lagăr de exterminare? Dar – ca să dăm și un exemplu soft – în cazul unei echipe de muncitori care trebuie să sape un șanț și șanțul iese strîmb?
Să ne amintim că legislația identifică „asocierea în vederea comiterii de infracțiuni” drept o infracțiune de sine stătătoare, separată de cea pentru care s-a făcut asocierea! Nu trebuie decît să acceptăm înlocuirea cuvîntului „infracțiune” cu acela, mult mai blînd, de „greșeală”.
Doi sau mai mulți oameni care se asociează ca să facă un lucru oarecare ori un set de acțiuni își asumă colectiv tot ceea ce rezultă din asocierea lor: succese, bani, produse, greșeli, eșecuri, păcate, crime – după caz.
Altfel, este evident că și printre comandanții de lagăre erau oameni care își iubeau familia, ascultau muzică simfonică, apreciau un spectacol și poate chiar lăcrimau la o scenă de film mai siropoasă. Mai mult, e aproape sigur că unii dintre ei, cel puțin, porniseră la drum și ajunseseră în pozițiile respective animați de (ceea ce ei considerau a fi) cele mai bune intenții.
Torționari și funcționari
Se pot compara vinovățiile – individuale sau colective – care pot fi atribuite membrilor conducerii PCR cu acelea identificabile pentru torționarii închisorilor comuniste? Stau de vorbă cu oameni – a căror inteligență, cultură și bună credință nu le pot pune la îndoială – care recunosc fără ezitare crimele și abuzurile comise în regimul comunist, dar refuză ideea că acestea ar fi specifice comunismului și, pe de altă parte, susțin că nimic grav nu poate fi pus în sarcina demnitarilor, niște simpli funcționari de rang înalt, nici mai buni, nici mai răi decît subalternii lor și nici prin comparație cu demnitarii oricărui sistem social-politic. Ideea de a asocia un ministru sau un membru al CPEx cu un criminal le pare, acestor oameni, deopotrivă revoltătoare și înspăimîntătoare.
Mai întîi, să ne lămurim despre ce vorbim. Conform dicționarelor, crima NU este sinonimă cu omuciderea, ci înseamnă “infracțiune care reprezintă un grad ridicat de pericol și pe care legea o sancționează cu pedepsele cele mai mari”, asasinatul fiind doar una dintre infracțiunile care se încadrează în această definiție. Nici “Biroul de Criminalistică”, nici “activitate criminală” nu se referă (doar) la omoruri. Iar criminal este o „persoană care a comis o crimă”.
Să nu fi fost oare o crimă demolarea bisericilor și, în general, ostracizarea credinței în Dumnezeu, cu profunde mutații în psihicul oamenilor, în specificul unui popor întreg?
Dar legislația și mai ales practica privitoare la întreruperile de sarcini, cu mame care au ajuns să nască în pușcărie, cu sechele pe viață și cu bebeluși malformați (în condițiile în care nu exista oficial nici o alternativă de planning familiai, din magazine dispărînd inclusiv banalele prezervative)?
Să nu fi fost oare o crimă ceea ce s-a întîmplat cu cultura română și mai ales cu presa? Nu vorbesc despre o crimă simbolică, ci despre una cît se poate de concretă, cu efect de îndobitocire, de degradare a substanței social-umane.
Dar condițiile de viață – alimentația „rațională”, frigul, întunericul, decăderea condițiilor de igienă? Oare acestea nu au acționat direct și concret asupra stării de sănătate fizică și psihică, pe termen lung? O!, sigur, majoritatea trăitorilor în „Epoca de Aur” au supraviețuit, dar cum?
Pentru toate acestea și multe altele cine poartă responsabilitatea? Ceaușescu singur? Ceaușescu și nevasta lui? Să fim serioși. Nu știa – și nici nu-l interesa – ce se întîmplă în ultimul cătun. Nicolae Ceaușescu, la fel ca orice dictator, trasa „direcțiile”, scopul– și numai uneori impunea și mjiloacele. El este primul vinovat, dar în nici un caz singurul. Primarul avea vina lui pentru ceea ce se întîmpla cu localitatea, prim-secretarul de județ – pentru județ, ministrul – pentru „ramură”, iar membrii CC și mai ales ai CPEx – pentru toată țara. De altfel, similar stau lucrurile în orice sistem social-politic!
O altă tendință este de a trage o linie groasă între cei care concepeau anumite măsuri și cei care le puneau în practică. Demersul este inutil în ambele sensuri. Așa cum scuza „Am fost un simplu soldat, mi s-a ordonat” funcționează doar pînă la un punct (și dacă ți se ordona să-ți ucizi mama?), tot astfel faptul că membrii conducerii PCR, ai Securității etc. nu au ucis cu mîna lor, nu au torturat, nu au bătut etc. (pînă la proba contrarie, firește) nu înseamnă că n-au nici o răspundere pentru acele crime. Să nu uităm că regretatul Vali Sterian a fost arestat și și-a petrecut o lungă perioadă după gratii (ceea ce i-a adus, de altfel, agravarea bolii de care suferea și apoi moartea, la scurt timp după punerea în libertate doar pe motive medicale) pentru acuzația (niciodată probată formal) de a fi fost autorul moral al unui accident rutier în care mașina sa nu atinsese pe nimeni și nimic! Orice persoană care ocupă o funcție de decizie, în orice sistem, este cel puțin (co)autor moral la ceea ce se întîmplă, pozitiv și negativ, în teritoriul aflat în raza de autoritate a funcției respective (unitate administrativ-teritorială, întreprindere, firmă, structură dintr-o instituție etc.)
Un cuvînt special „merită” oamenii de înaltă inteligență, cultură și/sau talent puși în slujba directă a dictaturii. Dacă față de alde Tudor Postelnicu ești tentat să fii îngăduitor (ce altceva să facă?, cum altfel să ajungă oriunde?), e normal să fii foarte sever cu un om ca Dumitru Popescu, ideologul neoficial al PCR în perioada sa cea mai îndoctrinată, mai imbecilă, după ce, în anii ’60, scria, în „Biletul la control!”: „E normal ca un lucru pe care îl auzi de douăzeci de ori pe zi să ajungă să-și piardă orice înțeles”!!
Declarație pe propria răspundere
Noi, cei care am aplaudat condamnarea oficială a comunismului (îmi permit să vorbesc și în numele celorlalți, fiind convins că și ei gîndesc la fel),
noi, cei care ne încăpățînăm și azi să vorbim despre ceea ce a fost,
noi, care ne recunoaștem dubla calitate de victime și complici,
nu vrem și n-am vrut niciodată să fie cineva juridic condamnat pentru ceea ce a comis în timpul regimului comunist și în numele acestui regim – chiar dacă merită asta,
nu vrem și n-am vrut niciodată să le interzicem celor grav vinovați în comunism dreptul de a prospera în capitalism – chiar dacă nu merită asta,
nu vrem și n-am vrut niciodată să li se restrîngă drepturile cetățenești,
în afară de unul singur, acela de a ne conduce și de a ne reprezenta.
Măcar o vreme.
Acum e cam tîrziu pentru asta, dar niciodată nu va fi prea tîrziu să povestim și să înțelegem ce s-a întîmplat.
Citiţi şi
Invitație la filmul de scurt metraj REFRENUL COPILĂRIEI
Învățătorii, timpul, barbaria și lucrurile de neacceptat
„Fă ceea ce trebuie!” – Juror #2
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
