Françoise Sagan a fost o pasionată jucătoare de cazinou: printre „viciile” ei se află şi jocul la ruletă. În cartea sa Cele mai frumoase amintiri există, nu se putea altfel, pagini memorabile despre jocurile de noroc şi despre cazinourile luxoase pe care le-a frecventat. Scriitoarea ţine să ne avertizeze, însă, că jocul de noroc e un fel de religie – ca şi un fel de dat natural, pe care îl ai sau nu-l ai – şi că numai cei atinşi de un asemenea morb pot înţelege cu adevărat comportamentul şi regulile jucătorilor vertitabili, pasionaţi: „Nu voi căuta aici să explic atracţia jocului: o ai sau n-o ai; te naşti jucător aşa cum te naşti roşcat, inteligent sau ranchiunos. Nejucătorii să sară cele câteva pagini şi cele câteva anecdote care vor urma şi care nu pot să-i desfete sau să-i facă să palpite decât pe coreligionarii mei. E adevărat că jocul e o deprindere profund captivantă; e adevărat că poţi lăsa să aştepte două ore fiinţa umană pe care-o iubeşti cel mai mult, dacă eşti prins într-un joc mai savuros”. În timpul jocului, mărturiseşte Sagan, te extragi din timp, îţi uiţi iubirile, datoriile, dificultăţile, presiunile sociale, pentru o oră – sau mai multe – de adrenalină pură, altfel spus de pasiune pură.
Pentru a şoca în modul ei specific – pe cititorii profani într-ale jocului, desigur – Françoise Sagan împinge şi mai la limită comparaţia jocului de noroc nu cu un viciu, ci cu un soi de religie, vorbind despre toleranţa, bunătatea şi generozitatea adevăraţilor jucători, care sunt conştienţi – precum adevăraţii creştini, adaug eu – că orice posesiune materială este provizorie şi că orice victorie este un dar al cerului: „E adevărat şi că jucătorii veritabili sunt rareori răi, rareori avari, rareori agresivi; toleranţa sălăşluieşte în ei aşa cum sălăşluieşte în toţi cei care nu se tem să piardă ce au; cei care consideră orice posesiune materială sau morală ca fiind provizorie, care consideră orice înfrângere ca o întâmplare neprevăzută şi orice victorie ca un dar al cerului”.
De fapt, ideea de bază e că jucătorul nu pune preţ pe bani decât în măsura în care ei reprezintă nişte mijloace ale jocului, nu un scop în sine; jucătorul se reîntoarce astfel la valoarea iniţială – valoarea de schimb – a banilor. El capătă astfel, paradoxal sau nu, un plus de umanitate faţă de semeni: „E adevărat că, în timp ce joci, banii redevin ceea ce n-ar trebui niciodată să înceteze a fi: o jucărie, nişte jetoane, ceva interschimbabil şi fără o natură proprie”. Câţi se încumetă la aşa ceva? Am fi miraţi, dar există destui oameni – nu neapărat bogaţi, cum nici Sagan nu era, ne asigură ea (la joc, diferenţele dintre bogaţi şi săraci se pierd). Jocul cere, pe lângă virtuţile „creştine” de mai sus, şi nişte calităţi ieşite din comun, cavalereşti, le-aş spune: voinţă şi „virtute”, în sensul latin al cuvântului virtus: curaj. Sagan o spune răspicat: „(…) nu trebuie să ne amăgim: jocul nu cere doar patimă, inconştienţă – şi prezenţa în mintea ta a unui viciu cumplit şi inacceptabil –, el cere şi sânge rece, voinţă şi virtute, în sensul latin al cuvântului virtus: curaj”.
Ca altădată (în secolul XVIII) Choderlos de Laclos, autorul celebrelor Legături primejdioase, care pleda, prin intermediul personajului său marchiza de Merteuil (a se vedea neapărat filmul lui Stephen Frears, cu John Malkovich în rolul vicontelui Valmon, Glenn Close în rolul marchizei de Merteuil şi Michelle Pfeiffer în rolul doamnei de Tourvel), pentru impenetrabilitatea chipului, pentru puterea de a-ţi ascunde sentimentele în societate, Françoise Sagan face aceeaşi teorie a impasibilităţii, a calmului englezesc, a puterii de stăpânire în cazul jucătorului: „(…) aici, mai mult decât oriunde, era important să-ţi ascunzi sentimentele. După ce am văzut, într-o singură seară, feţe ce exprimau – cu intensitatea, cu excesul cu care o fac unii actori slabi – neîncrederea, credulitatea, dezamăgirea, furia, iritarea, exasperarea, uşurarea, bucuria, ba chiar, şi mai prost jucată, indiferenţa, am decis că, orice avea să mi se întâmple mai departe, voi opune întotdeauna destinului, oricare i-ar fi loviturile sau dezmierdările, un chip zâmbitor şi chiar afabil”.
Zis şi făcut. Pentru Sagan au fost douăzeci şi cinci de ani de Joc (cum scrie ea, cu majusculă), care i-au oferit adrenalină şi momente spectaculoase, de pierderi uriaşe şi redresări la fel de uimitoare, şi, dincolo de precaritatea absolută a jocului şi a zilei de mâine – de care nu se îngrijea deloc –, o casă fidelă, cumpărată cu banii câştigaţi într-o noapte la ruletă: „Eram în 8 august, câştigasem cu un 8, o vindea cu 8 milioane de franci vechi, era 8 dimineaţa, ce-aţi fi vrut să fac la toate astea?… Am scos bancnotele din poşeta ticsită şi i le-am pus în mână, înainte de a mă duce la culcare, victorioasă, în ceea ce avea să fie – şi a rămas până astăzi – singurul meu bun pe pământ, o casă mereu aflată într-o stare deplorabilă, situată la trei kilometri de Honfleur (şi doisprezece de Deauville). (…) De douăzeci de ori ipotecată, de două ori aproape vândută, loc de muncă pentru prietenii mei harnici, refugiu pentru prietenii mei îndrăgostiţi, această casă valorează astăzi 8 miliarde de amintiri”.
Françoise Sagan, Cele mai frumoase amintiri, Editura Nemira, Bucureşti, 2009, traducere din franceză de Ion Doru Brana, 176 p.
Citiţi şi
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
