O căsătorie ne-catchy
Este a treia zi de Crăciun. Deschid site-ul meu preferat și nu pot ocoli articolul „Un experiment catchy” destinat femeilor măritate sau într-o relație de cel puțin cinci ani și cel mult 10 ani, cu copii/job, timp liber cu porția și insatisfacții în limitele normalității unui cuplu cu ceva vechime.
Nu pot deoarece sunt o femeie măritată de 13 ani, cu doi copii, timp liber drămuit de cele două adolescente și de transformarea bruscă a mamei mele într-un al treilea copil din cauza bolii Alzheimer.
Nu pot pentru că, în ajunul Crăciunului, am primit cadou de la soțul meu chemarea în judecată pentru divorț în cel mai crud mod posibil: într-un plic mare, gros, care mă aștepta plin de praf și ștampile în cutia poștală.
Nu pot ocoli experimentul pentru că nu am uitat momentul exact când am realizat cât de mult îl iubesc: o zi toridă de vară a anului 2006, când se întorsese dintr-o țară scandinavă cu oameni și climă relativ reci care și-au pus amprenta asupra sa mai mult decât îmi imaginam eu atunci.
Nu pot pentru că este vie amintirea primului sărut, a primei nopți toride de amor, a buclucașului test de sarcină negativ care s-a dovedit a fi ulterior pozitiv, a cununiei civile făcute în grabă, a durerilor îndurate după operația de cezariană prin care am născut-o pe fiica noastră, a agoniei ce a urmat când era să-mi pierd viața după ce am trecut prin alte câteva intervenții chirurgicale nereușite.
Nu pot a uita vreodată fiecare pas pe care l-a făcut și care l-a îndepărtat treptat, dar sigur de simplul și pentru el banalul „te iubesc” al unei femei căreia îi promisese să-i fie alături la bine, dar și la rău.
Nimănui viața nu-i poate oferi garanții cu privire la un munte de bine și doar un dram de rău. Soarta poate decide altfel și răsturna aceste proporții ideale și, în acest mod, pune la încercare o căsnicie, trăinicia ei și separă iubirea adevărată de sentimentele false.
Tot ceea ce știu este că firescul „te iubesc” nu este întotdeauna suficient, ba chiar nici dovezile palpabile ale acestor cuvinte adunate în ani de sacrificii și renunțări pentru fericirea celuilalt.
Pentru eternitate, îmi vor răsuna în minte cuvintele: „este doar un divorț, nu sfârșitul vieții”. A fost avertismentul pe care, deși l-am auzit, am încercat să-l topesc cu „te iubesc” așa cum am făcut-o permanent cu ocazia oricărei dureri sau a oricărui necaz.
Divorțul este un sfârșit, poate nu al vieții, dar cu certitudine al căsniciei.
În situația unui divorț, el și ea își împart absolut tot: bunuri materiale, prieteni, copii, chiar și, nu în ultimul rând, sentimente.
Pentru cei care nu l-au citit pe Eric Maria Remarque, el a spus că: „Viața omului se întinde prea mult pentru o singură iubire. Prea mult. Dragostea este minunată. Dar unul dintre cei doi se plictisește la un moment dat. Și celălalt rămîne cu nimic. Se oprește și așteaptă ceva… Așteaptă ca nebunul…”
Deși greu de crezut, pentru o parte, cea care iubește încă pătimaș, divorțul este însăși moartea: moartea unui cuplu.
Exact ca în cazul morții unui om, când unii dintre ai săi urmași moștenesc averi și se bucură, în timp ce alții nu primesc nimic și se simt „nimeni”, și în situația divorțului o parte este fericită, renaște și își construiește o nouă viață pe ruinele a ceea ce a distrus, în timp ce cealaltă își poartă la vedere, chiar în palmă, inima sfărâmată. Are o speranță firavă că cineva o va observa și o va ajuta așezând-o la locul său prin reîntregire, prin completarea dragostei care îi lipsește, prin simplul, dar atât de necesarul „te iubesc”.
Guest post by Margareta C.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
5 jocuri de iarnă pentru copii benefice și pentru adulți
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
