Se întâmplă celor mai mulţi dintre noi să ajungem, la un moment dat, să ne comportăm ca nişte musculiţe prinse într-o pânză de păianjen. Atâta doar că, spre deosebire de bietele insecte, noi suntem cei care ne ţesem singuri, zi de zi, propria pânză. Propria capcană. Din care doar ne prefacem, la un moment dat, că vrem să ieşim, incapabili de a duce până la capăt gândul, de a transforma intenţia în gest extrem şi de a tăia, cu curaj, toată sforăria ce ne ţine captivi.
Un loc de muncă pe care-l denumim, mai degrabă, „scârbici” decât serviciu, pe care-l avem doar pentru că aşa s-a întâmplat să fie, nu pentru că asta e ceea ce ne-am fi dorit cu adevărat să facem. O relaţie – oficială sau nu – înlăuntrul căreia ne complacem din varii motive, mai de fiecare dată şi, de regulă, în totalitate exterioare nouă. Un complex de gesturi pe care le facem automat, zi de zi – rutina aceea atât de mult blamată, ea însăşi parte importantă a păienjenişului ce ne sufocă. Convenţii sociale pe care, teoretic, nu dăm doi bani, dar de care ţinem cont până în cele mai mici amănunte, de teama de a nu intra în „gura lumii”. De la modul în care ne îmbrăcăm, până la anumite persoane pe care le acceptăm convenţional în preajmă-ne, deşi absenţa lor ne-ar face, evident, mult mai mult bine, doar pentru că „nu se face, nu se cade să…”. Să ce? Şi de ce?
Poate pentru că nici noi, de cele mai multe ori, nu ne dovedim mai buni decât „gura lumii”, în care nu suntem decât o altă măsea stricată, ce nu se lasă scoasă, deşi e plină de puroi. Şi atunci, ieşirea din „turmă”, pe lângă că ar fi bătătoare la ochi, ne-ar destabiliza oarecum aparenta linişte la care mai ţinem, ne-ar arunca într-un fel de unicitate cu care n-am prea ştii ce să facem, am ajunge să fim catalogaţi drept ciudaţi, anormali, altfel… Şi asta, nu-i aşa?, nu prea cadrează cu statutul de angajaţi model, de familişti onorabili, de cetăţeni corecţi sau mai ştiu eu cu ce alte şabloane dintr-astea, cu adevărat restrictive, dar „normale” turmei din care am îndrăzni să ieşim.
Libertatea individuală este un drept garantat de Constituţia României (Cap.II). Şi mulţi dintre noi trebuie să fi afirmat, măcar o dată în viaţă, într-o situaţie sau alta: „Sunt un om liber!”. Dar câţi suntem cu adevărat? Şi la ce anume ne raportăm când ne proclamăm libertatea? Sau ar trebui, oare, să ne raportăm la ceva anume sau doar să o înţelegem, să o învăţăm, să o trăim ca pe o stare de la sine înţeleasă?
Libertatea de a nu fi legat de nimic, niciodată. Nici de un om, nici de o casă, nici de un loc, nici de un serviciu, nici de bani, nici de o comunitate… De nimic. Libertatea de a te mulţumi nu numai cu ceea ce ai, ci, mai ales, cu foarte puţin. Libertatea de a te bucura – chiar de-ar fi doar faptul că eşti viu, încă o zi. Libertatea de a râde sau de a plânge, fără motiv. Şi, mai ales, exact atunci când îţi vine s-o faci. Libertatea de a-ţi face curat în viaţă, când te sufocă urâtul, minciuna, mizeria umană. Libertatea de a fi tu însuţi. Cu toate riscurile. Libertatea de a fi liber.
Poate am abstractizat prea mult ideea. Dar hai să vă dau câteva exemple concrete:
– O familie de bucureşteni crescuţi între betoanele urbane decide să renunţe la viaţa îndestulată pe care o duce în Capitală. El, managerul unui hotel de 5 stele, ea, profesoară de limbi străine. Vând totul şi-şi cumpără o casă în judeţul Hunedoara, la ţară. Unde reîncep să înveţe să trăiască simplu. În aer curat, la poalele Retezatului. Au început o mică afacere, care nu merge, însă, chiar aşa cum sperau. Dar, spun ei, „viaţa nu e într-un singur fel!”. Sunt fericiţi şi asta e tot ce contează. Sunt liberi!
– În Munţii Poiana Ruscăi, la fel. Două familii de români, stabiliţi de mult timp în Irlanda, şi-au cumpărat case în, poate, cel mai uitat de lume cătun din judeţul nostru. Unul dintre ei era broker pe marile pieţe financiare ale lumii, ajunsese milionar, dar a avut puterea să renunţe la tot, decizând că, de fapt, vrea altceva de la viaţă, pentru el şi familia sa. Altceva? Nu chiar. Cred că voiau exact asta: viaţă. Nu au apă curentă şi nici electricitate. Au doar o baterie de maşină, la care este legată toată reţeaua electrică a casei. Copiii sunt înscrişi în Irlanda la şcoală, au voie să înveţe acasă şi se prezintă periodic la evaluări. Îşi cultivă pământul şi cumpără de la oamenii din sat produsele alimentare de care au nevoie. Sunt nişte oameni liberi.
Nu-mi spuneţi că toţi aceştia au putut pentru că au avut bani. Câţi dintre noi nu au câte o casă părăsită pe undeva, pe la ţară? A bunicilor, a părinţilor, a vreunei mătuşi fără de prunci pe care să o fi moştenit?…
Eu nu am. Dar am renunţat la serviciul într-o instituţie publică, după doi ani şi jumătate în care acceptasem închiderea în colivie, înregimentarea în „turmă”. Nimeni n-a înţeles de ce. Nici acum nu înţeleg. Pentru că, din păcate, cei mai mulţi nu ştiu ce să facă cu ei înşişi, nu au primit instrucţiuni cum să se folosească de ceea ce le-a dat Dumnezeu: minte şi două mâini, ce trebuie puse la treabă. Şi încrederea că ai să reuşeşti, că viaţa nu se sfârşeşte odată cu demisia sau cu schimbarea serviciului.
Recent, am renunţat să mă mai uit la televizor. Sunt, deja, peste trei luni de când n-am mai pus mâna pe telecomandă. Mi-e bine. Oricum, mai peste tot e plin de gunoaie, de mizerie umană, cum spuneam şi la început. M-am întors printre cărţi. Şi nu, n-am murit. Încă. Sunt vie. Sunt LIBERĂ! Şi nu-mi cereţi să vă explic ce anume înseamnă asta. Nu se poate spune. Dar, cu siguranţă, se poate trăi!…
…Ceea ce vă doresc şi vouă!
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
