Am avut așa, un soi de revelație: mi-am dat brusc seama că asta e, nu alta. Asta e viața mea, povestea mea. Dacă mor azi, nimic nu mai pot să adaug la ea. Ce-am trăit, aia a fost. Nu contează ce tot aștept să se întâmple, să se rezolve, să fie așa cum îmi imaginam eu că va fi. Asta-s eu și ce-am făcut sau n-am făcut până acum, în timpul pe care l-am avut, nu mai poate fi schimbat.
Eu sunt mama lor, a copiilor mei, nu alta, eu i-am făcut și ei sunt legați de mine și de imaginea mea câte zile vor trăi. Ghinionul sau norocul lor eu sunt și tot ce învață, tot ce trăiesc, tot ce simt ei acum, în anii copilăriei, e responsabilitatea mea întreagă, nu am pe cine să aștept să mi-i crească cum ar trebui. Îi cresc eu cum pot, cum știu, cum reușesc.
Părinții mei ăștia sunt de când m-am născut, indiferent cât mi-au greșit ei mie sau cât le-am greșit eu lor, indiferent cât de puțin m-au învățat sau cât de multe mi-au dat, ei sunt. Și când n-or să mai fie, tot ei vor rămâne pentru totdeauna părinții mei.
Oamenii pe care i-am întâlnit în drumul meu, pe care i-am îndrăgit sau nu, prieteni sau dușmani (dac-am avut), ăștia sunt, ei au pășit în povestea mea și nu alții. Poate pe unii i-am vrut lângă mine, poate pe alții nu i-am dorit așa de tare să-mi fie alături, dar ei sunt, ei fac parte din mine, de dat la o parte nu mai am cum să-i dau. Dacă stau bine și mă gândesc, de la fiecare am avut ceva de învățat, de bine sau de rău. Iar pentru unii dintre ei voi fi mereu recunoscătoare că au făcut într-un fel sau altul parte din viața mea.
Ce-am învățat sau nu până acum e bun învățat. Timpul pe care l-am folosit ca să aflu ce știu și ce prețuiesc sau să uit ce nu mi-a fost niciodată de folos, nu-l mai pot recupera. Toate amintirile de până acum, ale mele sunt, și cele frumoase, neprețuite, și cele urâte, hidoase, insuportabile, uitate deja imediat ce s-au imprimat în mintea mea. De fapt, ani întregi nu mi-i aduc aminte, au trecut de pe o zi pe alta, fără bucurie, fără interes și acum îmi dau seama că e timpul meu netrăit în anii ăia, pe care nu mai am cum să mi-l iau înapoi.
Ce-mi doresc să fac… atâtea, dar de unde să știu că mai apuc sau nu să le fac, că am cu cine, că am când, că am cu ce? Aș vrea să văd locuri, să călătoresc, să mă bucur, să trăiesc. Dar dacă aștept degeaba și nimic nu se va-ntâmpla vreodată așa cum îmi doresc?
Mă uit în oglindă și mă văd și abia acum înțeleg că asta sunt, blondă cu ochi albaștri tot aștept să devin, de vreo patruzeci de ani, dar nu sunt speranțe. Fața, părul, picioarele sau mai știu eu ce alte amănunte ale corpului meu pe care, de-a lungul timpului, le-aș fi vrut mai atrăgătoare, astea sunt, așa m-am născut. Nu numai că nu se vor mai înfrumuseța pe măsură ce va trece timpul, dimpotrivă, anii încep deja să-și pună amprenta asupra mea, am ajuns mai demult în vârful dealului, acum doar în jos mai merg. Ce-aștept, să mă transform înt-o zi în femeia frumoasă pe care am sperat mereu s-o văd reflectată în ochii cuiva? Și dacă ea nu există și, pur și simplu, nu-s făcută să trezesc asemenea sentimente în sufletul cuiva? Nu mai bine mă iubesc eu așa cum sunt, că am cap, mâini și picioare și pot face tot ce vreau cu ele? Sau poate există cineva care mă iubește deja, așa defectă cum sunt?
Cei pe care i-am iubit, ei sunt iubiții mei, nu alții. Ei sunt cei pe care i-am așteptat, după care am plâns, care m-au bucurat, ei sunt bărbații din povestea mea. Trebuie să-i accept, buni, răi, proști, deștepți, eu am ales să-i iubesc, recunosc că i-am primit în viața mea cu brațele dechise. Dacă mi-au făcut bine, le mulțumesc, dacă mi-au făcut rău, regret că le-am dat voie s-o facă. Pe ăla, unul și unicul, dacă l-am găsit deja, trebuie să am curaj să recunosc că l-am găsit și să accept că așa stau lucrurile, cum sunt ele și că azi trăim, nu mâine sau peste cinci ani. Și să nu-mi fie teamă să iubesc, ca nu cumva să nu pierd ce-am iubit. Ce rost are? Ne-iubirea e fără frică, dar și fără bucurie.
Cine sunt eu, în povestea asta a mea? Cine sunt? Ce mă definește? Mamă? Iubită? Prietenă? Fiică? Sunt fiecare pe rând, pentru oamenii importanți din viața mea? Sunt toate la un loc, pentru el?
Am făcut ceva bine? Am greșit oare în toate? Am timp să mai trăiesc ceva? Nu cumva n-am știut mult timp ce vreau și m-am înșelat, crezând că-mi trebuie oameni sau lucruri de care n-aveam nevoie și diferența între ce mi-am dorit și realitate m-a sfâșiat mereu în două?
Viața mea n-a fost așa cum mi-am dorit-o? Ce-i de făcut atunci? Păi nu-i nimic de făcut, călătoria în timp încă nu s-a inventat și n-am cum mă întoarce cu douăzeci de ani în urmă s-o iau de la început.
Viața mea va fi vreodată așa cum mi-aș dori? Ce să fac să mă asigur că lucrurile, printr-o minune, vor fi cândva așa cum simt eu cu toată ființa mea că trebuie să fie? Unii ar zice să sper, că speranța moare ultima. Noooo, n-ai să mă vezi tu vreodată pe mine să fac greșeala să sper la ceva. Speranța te distruge dacă n-ajunge să fie realitate.
Știu ce am de făcut. Am să mă antrenez, zi de zi, minut de minut, pentru ca viața să mă găsească pregătită pentru ce va urma. O să-mi lucrez mușchii și o să-mi încordez mintea, o să-mi întăresc oasele și-o să-mi alung teama. Și dacă va fi bine, voi fi antrenată și gata să mă bucur de binele pe care l-am așteptat atâta timp și pentru fericirea pe care n-am îndrăznit niciodată s-o sper. Iar dacă o să fie și rău, o să fiu pregătită să-mi înfrunt greul, să înot o vreme pe sub valurile nefericirii și să ies iar la suprafață, cum am mai făcut-o de-atâtea ori.
Asta-s eu…
Guest post by Smaranda Bedrosian
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
