Drumul vieţii mele a început cu Domnişoara Eu! Aici începe traseul plin de serpentine pe care le-am construit la faţa locului, încercând să văd ce drum îmi pot croi prin munte; mai accesibil şi mai sigur, cât mai uşor, aşa visam. Am vrut iniţial să fac unul drept. Ştii cum? De jos până sus, drept! Fără curbe, fără suişuri şi coborâşuri. Am vrut doar să urc şi astfel eram convinsă că voi ajunge imediat în vârf.
Şi am pornit la drum. Cred că mi-a trecut prin cap că va fi greu, dar m-am încăpăţânat la început. Am vrut să-ncerc şi bine am făcut! Aşa mi-am dat seama că nu mă antrenasem pentru alpinism… :), ci că fusesem un copil şi o adolescentă mai degrabă răsfăţată şi protejată.
Ok, am zis, încerc alt drum. Deşi mai lung, va fi mai accesibil. Am privit versantul imens ce îl aveam în faţă, era atât de înalt, că nu îl puteam cuprinde cu privirea!
Şi am pornit!
Am început să îmi fac loc printre copaci. Pe unii i-am tăiat, pe alţii doar i-am ocolit… iar pe cei mai dragi dintre ei, i-am smuls şi i-am plantat într-un alt loc, mai aproape de sufletul meu. Iar pe măsură ce urcam, copacii tot mai rari erau.
Cel mai greu mi-a fost cu stâncile, căci nu eram pregătită cu dinamită. Acum ştiu şi am mereu câteva doze cu mine. Nu se ştie niciodată! Habar nu aveam că pot întâlni aşa ceva. Mai auzisem câte o poveste, dar nu le puteam vedea aşa de mari. Credeam că cei ce povestesc de bolovanii pe care îi întâlnesc pe drumurile lor exagerează, vrând să braveze în faţa noastră, a celor ce nu plecasem încă la drum.
Am învăţat să cer ajutor şi mereu a venit cineva care să dea stâncile la o parte alături de mine. Am dat multe şi nu mi-a venit să cred cât de sus construiam.
Ştii când mi-a mai fost greu? Atunci când a trebuit să calc florile şi să construiesc drumul meu peste ele. Nu am înţeles nici acum de ce nu avem şi alte variante. Le-am ocolit cât am putut, dar, la un moment dat, era o poieniţă plină. Şi le-am călcat! Am luat ce a rămas din ele, în semn de recunoştinţă şi le-am păstrat petalele în buzunarul stâng. La piept…
În zilele cu ploaie şi nisoare, mă temeam de alunecări de teren! Că ar putea distruge tot ce construisem. M-am tot gândit şi ştii ce am făcut? Am pus în drumul meu, în faţa şuvoaielor de ploaie, acei copaci tăiaţi şi stâncile sfărâmate, să nu îmi strice drumul pe care îl construisem până atunci. Şi tot în zilele cu ploi, şi frig, şi fără soare, luam o mână de petale uscate, din florile acelea moarte, le miroseam şi aveam mai multă răbdare în aşteptarea primăverii.
La un moment dat, am vrut să mă întorc. Când am privit spre vârf şi am văzut cât de mult mai am de construit şi cât de abrupt este, din ce în ce mai abrupt şi mai greu…
Apoi m-am gândit că pot să mă opresc la jumătate, să nu mai urc, de ce să mă întorc? am zis! Voi sta aici şi voi trăi. Mai sus, dar nu atât de sus. Nu mi-a plăcut! Eram cumva exact în categoria din care nu mi-a plăcut vreodată să fac parte. Şi am plecat. Şi m-am gândit că drumul ăsta e prea greu şi nu ştiu cum, cumva, m-am şi cam plictisit. Şi m-am gândit să schimb, să-mi caut un alt drum!
Şi auzisem eu de drumul către mare. Am zis c-o fi mai drept. Şi-am început încet, încet, să merg, să construiesc, să merg. Mereu, mereu, mergeam doar drept. Şi tot priveam la orizont să văd, dacă apare o curbă bruscă, un bolovan, ceva… dar nu. Era doar soare! Şi ştii cum mă ardea? Nici umbră de copac, de nor sau ploaie. Şi totul drept şi monoton. Mergem în fiecare zi la fel şi construiam un drum drept, într-un deşert ce îmi usca şi buzele, şi inima.
Aşa am hotărât să reiau drumul abrupt. Şi l-am parcurs de la-nceput. A fost uşor pe drumul cunoscut şi-atât de fericită m-a făcut să văd cât de frumos l-am construit.
Acum mă-ndrept spre vârf! Şi nu mă mai grăbesc, chiar merg încet!
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
