Gicu nu s-a născut într-o zi de octombrie. El a fost născut. Și pentru asta, avea să plăteasă multe rate convertite în ani din viața muierii care a fost sfâșiată de chinurile facerii în acea zi ploioasă.
Când s-a făcut mare și a plecat din satul lui în altă parte, la liceu, mama a plâns. Ea, de felul ei, plângea și se plângea des. Iar Gicu suferea că a făcut-o pe mama să plângă. Și atunci, în sufletul lui, datoria i-a crescut. Venea acasă cât se putea de des. Oricum, acolo era locul lui, asta era clar. De ce i-o fi trebuit lui școală, nu se știe. Doar avea casă, pământ, vaci și porci… Și mamei tare greu îi era fără el. Singură n-ar fi fost ea, că avea și bărbat, și socri în viață, și alte două fete. Totuși, avea un singur băiat, sufletul ei!
Gicu s-a făcut și mai mare și a vrut la facultate. Altă daravelă! Iar a trebuit mama să plângă și să-l aștepte niște ani. Dar Gicu nu era genul care să rămână dator. El n-avea să uite și se va revanșa într-o zi.
Când s-a terminat și școala și Gicu a „ieșit” profesor, părea că lucrurile vor reveni în matcă. Dar n-a fost să fie: a fost repartizat (că așa erau vremurile, cu repartiție) undeva departe de Bărăgan, unde fusese el născut. Mai precis, într-un sat din Moldova. Patru ani a stat acolo. Și a fost cât p-aci să rămână: meseria îi plăcea, își făcuse prieteni și chiar se îndrăgostise de o fată. Se gândea să rămână acolo, mai ales că părinții fetei îl plăceau: era adevărat că nu era bogat, dar Gicu era băiat tare frumos, simțit și muncitor. Plus că avea și meserie de intelectual. Iar fata îl plăcea și ea. Le-ar fi făcut ei și casă, numai tinerii să fie fericiți.
Dar cum să facă el, când, la scurt timp după ce i-a spus și mamei, ea s-a îmbolnăvit de inimă de grija și de dorul lui? Cum să-și lase el familia lui și să trăiască o viață-ntreagă-ntre străini?! Așa că Gicu și-a pus inima lui deoparte, pentru mai târziu, că avea o datorie mai importantă, una de viață, și venise vremea să începă să-și achite ratele.
Și s-a întors. A ținut casa, că doar ăi bătrâni ce-ar fi putut să facă doar cu pensia de ceapiști? El era înstărit, doar era dom’ profesor. O vreme, nu prea s-a mai uitat după fete, chiar dacă ele, panaramele naibii, îi tot făceau ochi dulci. Ajunsese Gicu pe la vreo 28 de ani și lumea-n satul lui începuse să creadă c-o să rămână fecior bătrân, că deja începea să fie cam trecut pentru însurătoare.
Până-ntr-o zi, când blondul cu ochi albaștri și senini a întâlnit o fată cu pielea albă și părul lung, negru, ondulat. Și… a îndrăznit. Că fata era frumoasă, cuminte și de la el din sat. Putea s-o ia la el acasă. Și a și luat-o.
Cu banii din nuntă, s-a refăcut casa bătrânescă: „Mamă, noi suntem bătrâni, nu mai putem, acu’ a venit rându’ vostru”. La luna de miere nu le-a mai venit rândul. Niciodată. Dar le-a venit la făcut garduri, cumpărat lemne, construit dependințe… Că Gicu toată viața lui n-a putut să doarmă noaptea dacă s-a știut dator.
Un an mai târziu i s-a născut o fată cu părul de aur, ca al lui, și cu ochii căprui, ca ai mamei. S-a bucurat, chiar dacă trebuia să locuiască în continuare cu soția și copilul în aceeași cameră. Loc ar fi fost, nu e vorbă: bătrânii aveau și ei camera lor de dormit, încă una pentru un caz de nevoie, și ar mai fi fost alta goală, dar, vorba poveștii, „în camera cea ferecată cu lacăt, să nu intri niciodată!”. Aia era ținută „de sus”, pentru când vin fetele. Fetele erau mari și ele, aveau bărbați, copii, case, mașini și tot ce le trebuia. Și nu dormeau la grămadă cu copiii lor. Erau mai delicate ele, ce-i drept, că plecaseră la oraș și acum erau cucoane. Și veneau și în vizită, de 2 ori pe an: o dată de Paște, când se tăiau curcanii, și o dată de Crăciun, când se tăia porcul. Că doar trebuia să-și ia și ele tainul din gospodăria comună, pentru că „mamă, toți sunteți copiii mei! O pipotă, dac-am avut-o, v-am împărțit-o-n trei!”.
Abia când i s-a născut lui Gicu și a doua fată, frumoasă și cu ochii râzători, a mai îndrăznit și el o dată, la insistențele soției: „Mamă, dă-ne și nouă camera aia, că acuma suntem patru într-una singură…”. ”Lasă, mamă, că așa am trăit și noi când eram tineri și n-am murit! Avem ce mânca, avem ce bea, ce mai vrei?! Sănătoși să fim!”
Soția a plâns, s-a opus, s-au certat, a vrut să-și ia copiii și să plece… Așteptase și ea destul. Până la urmă, cu chiu, cu vai, li s-a permis accesul în cealaltă cameră din propria casă. Ar mai fi fost și alte nevoi, și alte dorințe, dar deja ar fi fost prea mult să-și facă o baie cu cadă și apă curentă sau să cumpere un congelator… ”Lasă, măi, femeie, că mai târziu, când n-or mai fi ăștia bătrâni, o să facem și noi ce ne place…”
Și uite-așa au curs anii. La 52 de ani, Gicu s-a dus într-o lume mai bună, înaintea „ălora bătrâni”. Și înainte să-și vadă nepoții. Dar el și-a achitat toate ratele din datoria de viață pe care a căpătat-o în ziua în care s-a născut.
Doar viața lui n-a mai apucat s-o trăiască.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Să ne mai lăsăm și duși de val…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
