M-am născut în 1986. La 66 de ani de când femeile aveau drept de vot în mai toate statele.
În copilărie, nu îmi amintesc gradul de feminitate și de grație pe care îl respiram. Știu însă că nu înțelegeam păpușile și mi se spunea că eram prea agitată pentru o fetiță. Însă, de purtat fustițe și rochițe (neapărat cu diminutive) purtam uneori, că eram obedientă și că nu țin minte să mă fi deranjat prea tare, mai ales că primeam complimente, deși preferam pantalonii și tricourile largi. Sora mea era și este o fire foarte feminină și mi s-a părut absurd chiar și să mă gândesc să mă compar cu ea sau să încerc să o copiez. Simțeam că ratasem startul dinainte de naștere.
La vreo 5 ani de când în lume exista o lege împotriva violenței asupra femeilor, eu reușeam să nu mă bucur de adolescență ca tot omul. Ascultam muzică siropoasă despre băieți romantici și fete insensibile sau nebune. Eram confuză în ceea ce privea exteriorizarea emoțiilor de orice fel. Purtam blugi largi și foarte lungi. Puteam lejer să fiu plătită de primărie că le măturam străzile.
Îmi amintesc că primeam replici precum “dar tu ești fetiță/fată/adolescentă, poartă-te ca atare”, dar nu știam eu ce însemna și iarăși alegeam să mă port cum apucam. Mi se remarca fiecare kilogram în plus și mi se spunea că poate era mai bine dacă nu mâncam atâta ciocolată. A trecut adolescența peste mine și tot nu am înțeles ce trebuia să fac, când să vorbesc, ce să vorbesc, cum stă la masă o fată, câte kilograme trebuia să am, dacă să zâmbesc cu toții dinții sau nu. Auzeam deseori nemulțumiri despre felul meu de a mă purta. Pretindeam că eram tocilară și aveam nevoie, de fapt, îmi doream să fi existat un manual pentru cum să trăiești. Eram curioasă dacă manualul ar fi fost diferit de la fată la băiat. Acum știu răspunsul, dar încă mai aștept manualul.
Mi se părea nedrept că la sport profesorul ne aprecia diferit, respectiv juca fotbal cu băieții, iar noi, fetele puteam să facem ce voiam, “că și-așa…”. Nu am auzit niciodată continuarea lui “că și-așa…”, dar oricum mi se părea nedrept, mai ales pentru că multe fete alegeau să stea pe băncuță să bârfească sau să chicotească, iar eu nu voiam nici să stau, nici să bârfesc, pentru că mă intimidau. Și nu făceam parte, astfel, din niciun grup ceea ce mă neliniștea și îmi aprofunda neîncrederea în mine și teama de a-mi exprima părerile chiar dacă mă vizau doar pe mine. Să fii specială este ceva ce orice fată poate arăta aproape cu ușurință, să arăți însă că ești normală, ai nevoie de mult curaj și încredere în tine.
În liceu, la fix 100 de ani de când Marie Curie era prima femeie care primea Premiul Nobel, profesorul de istorie îmi zicea “meriți nota 9, dar dacă îmi dai un pupic îți dau 10”. Am înlăcrimat rușinată și i-am zis că îmi ieșea media și cu 9. Însă tot mi-am făcut griji că poate replica mea fusese nerespectuoasă. Tot pe atunci, aveam o conversație cu o prietenă care îmi zicea că, dacă o să aibă copii, preferă să aibă băieți, că fetele prea suferă în lumea asta. Eu am fost foarte indignată de ignoranța ei față de evoluția umanității. I-am spus că nu mi se mai părea un motiv valid, pentru că nu mai eram în secolul în care fetele nu aveau acces la educație și existau pastile pentru durerile menstruale. Astea mi se păreau diferențele primordiale istorice și fizice. Nu am convins-o.
Începând cu facultatea, prin 2005, pe vremea când existau ondulatoare de gene, gene de vidră, sâni gigantici și gumatici, buze bosumflate, solare aglomerate și unghiuțe de porțelan, m-am convins și eu că prietena mea avusese dreptate, că femeia pare că lipsește constant și fără voia ei la cursul la care se vorbește despre evoluția umanității și cade pradă presiunilor de orice fel. Respirăm cu toții androginism, chiar dacă unii se străduiesc să îl ascundă.
Am avut profesori care se plângeau în fața noastră că nu aveau cu cine să lucreze pentru că aveam grupe doar de fete. Am primit odată o replică de la un profesor, pe care îl crezusem cel mai profesionist și dedicat: “ai răspuns foarte bine pentru o fată”. Am prietene la facultatea de informatică care nu au fost private de replici precum “ai confundat tastatura cu aragazul”. Sau am prietene devenite doctori (iată, nici nu se prea cade să folosesc forma feminină a acestei meserii, pentru că s-ar pierde din importanța profesională) care spuneau că șefii lor le ofereau oportunitatea de a lua parte la operații chirurgicale în schimbul unor favoruri sexuale.
Cât despre viața sentimentală de proaspăt adult, am întâlnit băieți care îmi zdruncinau constant orice principii și valori morale îmi clădeam. Și am culminat prin a avea o relație de 10 ani cu cineva care, progresiv, urmărea să mă priveze de drepturi umane elementare. Nu aveam voie să alerg în parc, pentru că această faptă mă făcea o soție indecentă dornică să își afișeze formele în spații publice, nu aveam voie să mă duc la conferințe universitare în străinătate, pentru că această faptă mă făcea o soție care prioritizează cariera, nu familia, deci egoistă, insensibilă și iresponsabilă. Și alte exemple ridicole sau mai des întâlnite.
La 60 de ani de când Rosa Park refuza să îi cedeze scaunul unui alb într-un autobuz în Alabama, eu refuzam să mai tolerez căsnicia tiranică în București.
Am divorțat și am culminat prin a purta o discuție cu un preot într-o biserică din capitală, care mi-a spus: ” înțeleg, te simți abuzată fizic și emoțional, dar nu este un motiv suficient să divorțezi, pentru că ești încă tânără și nu realizezi cu adevărat cum poți să îi arăți respect și toleranță bărbatului. Ai răbdare, o să înveți și o să îți câștigi respect față de bărbat”. Alții primesc respect doar pentru că există, în vreme ce altele trebuie să își calce în picioare demnitatea și abia apoi poate au șanse să îl câștige. A mai vorbit despre “umilința firească a femeii în fața bărbatului”. Poate a mai zis ceva, dar mie îmi vuiau urechile și îmi venea să vomit. Pentru că mă aflam pe Calea Victoriei, în epoca ciocolatei și a terapiei și era o scenă mai tristă decât oricare dintre sentimentele mele anterioare de umilință.
Odată obținută pecetea divorțului, timp în care eu mă bucuram că îmi puteam alege hârtia igienică cu câte straturi voiam eu și îi băgam în seamă versurile motivaționale ale lui Beyoncé, am început să am parte de etichetări la serviciu, acasă, printre foști prieteni (precum “săraca divorțată”); de încurajări că era timpul unor schimbări din partea mea, normal, era momentul perfect să îmi vopsesc părul, să îmi pun sâni, buze, machiaj, față nouă, idealuri la modă; de presiuni să îmi fac repede o familie și copii, să nu rămân singură. Căci, nu-i așa? nu ăsta este rolul meu primordial ca femeie? de ce eram așa de egoistă și îmi iroseam capacitatea de a mă reproduce și mă bucuram de o viață de liceu târzie precum o burlăciță ratată?
La 50 de ani de când existau organizații naționale oficiale pentru femei în mai toate statele civilizate, și începuse campania #metoo, eu am ajuns să trăiesc în Elveția. În țara în care femeile au câștigat dreptul de vot în anul 1971. În țara în care salariul meu era mai mic pentru că eram femeie, pentru că privilegiul de a fi făcătoare de copii îi produce angajatorului disconfortul de a căuta pe altcineva și a plăti concedii de maternitate.
Acum port fuste și pantaloni în egală măsură. Sunt mult mai puțin feminină decât o pisică și alerg maratoane cu grația unui cățel. Nu arăt în niciun moment al zilei la fel de împrospătată ca cei din pozele cu mesajul “I woke up like this” și devin irascibilă când primesc sfatul de a purta tocuri.
Acum îmi tratez elevii și elevele egal, călătoresc prin lume și port conversații cu femei sau cu bărbați despre discriminări de tot felul.
Mă găseam, la un moment dat, într-un sătuc columbian în care un tip îmi spune că în comunitatea lor este nevoie de legi din ce în ce mai stricte ca să îi împiedice pe bărbați să își bată/omoare soțiile. Eu oftez. El ezită să continue și se scuză rușinat: “Da, domnișoară, na, aici nu este ca la dumneavoastră în Europa. Eu am două fete și trebuie să mă rog pentru ele.” Îi spun că, din păcate, în țara de unde vin eu, la fiecare 4 secunde o femeie este bătută. O femeie din 10 are parte de violență domestică. Foarte rar și foarte greu femeile de pe oriunde pot declara abuzul și pot cere ajutorul autorităților. Și tăcem amândoi neputincioși.
Într-o seară, mă plimbam pe o stradă centrală din Maroc și am remarcat că, în afară de turiste, nu erau femei. Am aflat ulterior că femeile nu au voie să intre în cafenele după 8 seara.
Într-o altă zi, eram într-un butic în Guatemala și am văzut un sticker cu legea împotriva violenței domestice și o imagine cu un om care își lovea cu un bici soția însărcinată. Mă uit pe stradă și văd bărbați îmbrăcați cum vor ei de comod, băiețeii cu blugi și hanorac, căci se apără de frigul din sezonul ploios, în vreme ce femeile și fetițele sunt înfășurate în trei straturi de costum tradițional rigid și greu, învârtite în 3 metri de cordon cât lumea de lat. Este frumos, nimic de zis, dar mă întreb dacă alegerea vestimentară le aparține. Întreb cât acces la informație și educație au ele. Ghidul turistic răspunde frumos, despre o lume roz în care bărbații muncesc, iar femeile aleg să nu studieze prea mult și stau acasă unde tricotează de plăcere, însă se fâstâcește și își dezarmează umerii. Amândoi știm că ele nu aleg să nu studieze. Amândoi știm că oricât de plăcut este tricotajul, le ia 20 de ore să facă un fular de mână.
Cam asta este povestea. Nu mi se pare că am tras eu firul mai scurt și am nimerit să am parte de întâmplări nefericite. Mă consider chiar norocoasă. Se putea mult mai rău.
Nu știu dacă aș fi ales altă meserie dacă aș fi fost băiat. Poate mi-aș fi creat alte frustrări.
Nu am făcut deloc analogie la personalități și evenimente importante ale istoriei pentru a ridica rangul experiențelor personale. Am vrut doar să subliniez că au fost de-a lungul timpului demonstrate abilități, evoluții, iar discriminarea sexuală încă există în viața unei fete ce se încăpățânează să aibă o viață normală . Există fie că o recunoaștem sau nu.
Știu zeci de țări în care femeile nu pot merge în siguranță singure seara, pe stradă. Pot numi câteva companii celebre care angajează femei în “locuri de muncă bărbătești”, care prin discriminarea pozitivă subliniază tocmai discriminarea negativă ce ține mai mult timp decât un blestem din basme.
Și este o dezamăgire a rasei umane, pentru că în zilele noastre moderne, pacifiste și roz (pe Facebook, pe Instagram și nu numai), când se spune că avem cu toții drepturi egale, când ne afișăm corpul în numere magice de centimetri și kilograme, o femeie modernă muncește cot la cot cu un bărbat. Iar în restul timpului se epilează cu ceară încinsă în spatele genunchiului. Își smulge cu penseta părul din nară și de pe arcadă. Își ascunde cu rușine chiar și ridurile de zâmbet și firele albe. Mănâncă pe zi numărul de calorii de care are parte un deținut. Își strânge mijlocul în rochii sofisticate cu care nu poate sta comod pe scaunele de la birou. Își deformează coloana pe tocuri. Se supune unor intervenții chirurgicale dăunătoare și costisitoare. Gătește și i se spune că cei mai mari bucătari sunt bărbați. Este blamată pentru gradul de feminitate scăzut sau ridicat. I se râde zeflemitor dacă vrea să se implice în politică sau dacă vrea să devină pilot (nici măcar nu avem formă feminină pentru această meserie). Este judecată pentru expresivitatea emoțională ridicată sau pentru stările premenstruale (văzute ca anormale, deși se întâmplă în fiecare lună). Are grijă de copii și este judecată oricare ar fi perioada aleasă de concediu maternal sau de alăptare.
Nu sunt o feministă împătimită și recunosc, sunt meserii și abilități pe care eu nu le am foarte probabil pentru că sunt fată. De exemplu, nu voi putea niciodată să fiu șofer de tir: nu știu să parchez și nici să scuip. De asemenea, mi se pare nedrept că băieții nu au luxul să își arate sentimentele pentru că trebuie să fie bărbați.
Însă mi se pare nedrept că în 2019 ani tehnologia a evoluat, iar noi nu. În anul 2019, pe Facebook și pe la terase, există bancuri cu blonde, care sunt, de fapt, reprezentarea generală a femeii. Există glumițe și comentarii misogine printre oameni cu studii superioare. Există filozofii de mână a doua cu multe like-uri despre femeie reprezentată de o ușă căreia i se cuvine o singură cheie și despre bărbat reprezentat de o cheie care poate deschide mai multe uși.
Două mii nouăsprezece ani ne-a luat să ajungem la astfel de înțelepciuni. Putem comanda telefonului să ne aprindă lumina în baie, dăm drumul la încălzirea din mașină când suntem încă în pat, avem un robot care a obținut cetățenie, suntem cu toții avizi după timp și iubire, dar ne prefacem că avem același șanse în viață cu sau fără sutien. În anul 2019…
Pe Angela o găsiți și aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Seexul după 40 de ani sau despre sfârșitul cumințeniei
Singura frumusețe care nu dispare niciodată
Menopauza: transformări psihologice, s*xuale și impactul asupra identității feminine
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
