Au înflorit magnoliile. Mari, ochioase ṣi cu nuri în copacii de pe marginea străzii din centrul oraṣului. Suave ṣi puternice, albe sau cu tente de roz subtil, prezenṭe de parfum ṣi culoare, îmi aduc aminte, ca unui urs ieṣit din hibernare, că e primăvară. Din mijlocul străzii văd turnul neterminat al catedralei gotice, care în fiecare zi, din Evul Mediu încoace ia pulsul oraṣului de obicei mult prea liniṣtit, dar agitat astăzi. E sâmbătă ṣi e forfotă. Oameni de toate vârstele, de toate culorile ṣi de toate religiile se amestecă în vârtejul existenṭei vremelnice. Viermuiala asta citadină, desfătată de soare mă întremează. Îmi surprind un gând fugar ṣi zâmbesc absurdului său: îmi imaginez că sunt o furnică lucrătoare care are de îndeplinit o sarcină în muṣuroiul său ce numără câteva sute de mii de membri, cu regulamente ṣi ordine. Din vitrina unui magazin de încălṭăminte un argintiu-auriu luminos îmi curmă visul. Peste tot pantofi, sandale – fancy fashion – aproape exclusiv argintii-aurii dau tonul primăverii ṣi al verii ce va să vină. Mă distrează acestă îndrăzneală a lor ṣi-mi întăreṣte starea de bine. Îmi continui nestingherită hoinăreala, lăsându-mă în voia străzii. Trec pe lângă alte vitrine ornate cu ouă de Paṣte, iepuraṣi ṣi găini de ciocolată, decoruri vii, în timp ce zgomotul mulṭimii se stinge treptat-treptat. Oamenii curg pe lângă mine: le observ gesturile, expresiile feṭelor, licăririle privirilor, miṣcările mâinilor, ale capetelor. Îi privesc ca dintr-o altă dimensiune, în care lor le e interzis să pătrundă ṣi merg mai departe dând ascultare propriilor gânduri.
Mă gândesc aṣa-ntr-o doară la muncă. Îmi dau seama că am pierdut simṭul măsurii. În ziua de azi nu mai muncim ca să trăim, ca furnicile, ci trăim ca să muncim. Am făcut din muncă un ṭel în sine. Am dezbrăcat-o de straiele primitive, dându-i o dimensiune nouă: se leagă ca printr-un cordon ombilical de statutul social. Bărbaṭii nu mai poartă demult povara responsabilităṭii familiilor lor. Emanciparea femeii este echivalentul unei noi atitudini: aproape nicio femeie nu-ṭi va mai susura încântată ca pe vremuri „Sunt soṭia domnului notar.” Îṭi va spune cu satisfacṭie: „sunt business analyst manager”. În traducere liberă: „Sunt o femeie independentă. Îmi câṣtig singură existenṭa. Îmi permit să fac alegeri ṣi să-mi urmez visele”. E bine? Eu cred că da, deṣi există aici ṣi un revers al medaliei: am deja două-trei colege – cele mai capabile ṣi cei mai dedicate, cu funcṭii top – pe care nu le-am mai văzut de câteva luni. Chiar mă întrebam pe unde s-au ascuns. Nu s-au ascuns. Le-a ascuns boala în case. A dat peste ei un frumos de burn-out. Din bombele de energie ṣi ambiṭie care erau, au devenit niṣte plăntuṭe cărora alṭii le dau apă. Din iubite, părinṭi, amante, amatoare de literatură, muzică, artă sau sport au rămas doar umbre cu cearcăne grele, care abia-ṣi mai târâie existenṭele prăfuite în această lume. Stoarse ca niṣte lămâi. Se scurge viaṭa pe lângă ele. Speră acum într-un nou răsărit de soare. O nouă primăvară. Ṣtiu acum că pentru a te bucura de verde crud nu e nevoie nici de funcṭii top, nici de călătorii la capătul lumii. Nici de o viață care arată ca o coafură perfectă în care fiecare fir de păr îṣi ṣtie locul.
Merg mai departe ṣi văd în vitrina librăriei „Potopul” coperta unui roman care mi-e foarte drag: „Casa moscheii” de Kader Abdolah. Văd chipul frumos al scriitorului olandez, cu mustaṭă argintie în contrast cu părul negru-corb zâmbind de pe coperta cărṭii ṣi gândul mă duce la polemicile legate de refugiaṭi, de libertatea de expresie ṣi a religei. Intru ṣi răsfoiesc cartea. Mirosul de tipografie mă întărâtă. Lângă cărṭile lui Abdolah găsesc o plăcuṭă cu un citat în neerlandeză: „Fiṭi blânzi în inimile voastre, fiṭi severi în ceea ce cereṭi de la ei!” E vorba de refugiaṭi, de integrare aṣa cum e văzută de scriitorul olandez de origine iraniană, el însuṣi refugiat în Olanda. Două mese mai încolo sunt romanul „Orbitor” al lui Mircea Cărtărescu ṣi puṭin mai departe „Omul este un mare fazan pe lume” al Hertei Muller. Fantastic – români împrăṣtiaṭi în librăriile lumii! Îmi plimb ochii în continuare peste cărṭi necunoscute, cu ochi de peṣte pe ele, cu cai, fetiṭe ṣi bărbaṭi, acadele ṣi baloane colorate, o colibă de bambus ṣi un veceu dărăpănat…
Mai încolo timidă, într-un colṭ, o carte cu o fetiṭă privind ceaṭa deasă de pe un pod de piatră îmi atrage atenṭia – „Suflete cenuṣii” a lui Philippe Claudel. Am tresărit puṭin la vederea ei, aducându-mi aminte de frumuseṭea scriiturii, de sensibilitatea cuvintelor ṣi de nuanṭele de cenuṣiu, „de mister, de penumbră, de absenṭa răspunsurilor ṣi a certitudinilor” O iubirea târzie a unui procuror la pensie, discret ṣi rece, Destinat, pentru o tânără învăṭătoare fermecătoare Lysia Verhareine, de care un sat întreg, de la copii până la bărbaṭi ṣi femei, se îndrăgostise, copia răposatei neveste a lui Destinat, Clélis. Trei femei – Lysia, Belle de jour ṣi Clélis – încarnând idealul de iubire al lui Destinat: un chip ce „răspândea ceva religios, o frumuseṭe fără artificii, o frumuseṭe bună, de splendoare simplă”, în epoci variate ṣi la vârste diferite. Cine e ucigaṣul lui Belle de jour? Totul e în nuanțe de cenuṣiu: povestitorul arde scrisoarea cu adevărul – „fum, nori, cenușă, neant!” Despre Destinat scrie: „Destinat nu strânsese de gât un copil, ci o amintire, o suferinṭă, care deodată în mâinile sale, sub degetele sale era fantoma lui Clélis ṣi a Lysiei Verhareine pe care încerca să o stângă de gât pentru a se debarasa pentru totdeauna, pentru a nu le mai vedea, a nu le mai auzi, a nu ṣi le mai apropia în nopṭile sale fără a le putea atinge vreodată, pentru a nu le mai iubi degeaba.” „Era frumos, găseam eu”, spune naratorul, cel care investighează moartea lui Belle de jour, fetiṭa de zece ani. E frumos, deṣi cenuṣiu peste tot, găsesc ṣi eu.
Ies din librărie. Pe canal, sub pod văd doi adolescenṭi îndrăgostiṭi sărutându-se. Trec discretă pe lângă ei ṣi mă opresc mai departe, în soare. Trei rațe grase, cu pene verzi, lucioase îṣi leagănă nepăsătoarele trupurile grele pe apă. Mă sprijin de balustradă ṣi le privesc cum dau din când în când din picioarele scurte, portocalii ascunse în apă. Câtă naturaleṭe! Gândesc că vreau să fiu ca ele. Nu mai sunt furnică. Sunt raṭă: vreau să mă bucur de ce vine, să las să plece ce nu mă leagă, să văd mai des soarele, să nu mă mai simt vinovată pentru privirile admirative ale vreunui bărbat curios în trecere, să nu vreau să controlez, să nu-mi mai număr firele argintii de la tâmple, să las viaṭa să mă trăiască. Și până ṣi cele mai evidente lucruri, precum zidul chinezesc văzut de pe lună, să le văd în nuanṭe. Ce fel de nuanṭe? Nu ṣtiu. În orice caz, în nuanṭe.
Mă duc să-mi sun o prietenă. Tocmai am realizat că a venit primăvara ṣi că trebuie să ieṣim din case!
– traduceri din neerlandeză ṣi franceză (fragment din „Les âmes grises”, de Philippe Claudel), Nicoleta Beraru –
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Cum să-ți valorifici biblioteca veche cu ajutorul unui anticariat de cărți?
Cumpărăm cărți: Oportunitatea ideală pentru o tranzacție avantajoasă și simplă
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
