-Să nu-l mai cauţi niciodată! N-ai tu nas de el. N-o să se însoare niciodată cu o ţărancă! Ai înţeles?
Nu era primul telefon de genul ăsta, însă era prima dată când ultima frază a determinat-o să ia decizia finală de a nu-l mai vedea. De a renunţa la tot şi toate. Obosise. Era la capătul puterilor. Nu mai făcea faţă jignirilor şi bătăii de joc care nu lipseau din fiecare sfântă zi. Nu mai avea puterea să se ascundă de tot şi toate. Nu mai voia să trăiască o dragoste chinuită şi înăbuşită la orice pas.
În ciuda tuturor problemelor avute, în toţi aceşti patru ani, au ţinut cu dinţii de relaţia lor. Şi-au apărat dragostea aşa cum au ştiut mai bine. Însă, se pare, că destinul n-a fost de partea lor. Niciunul dintre ei n-a ştiut adevăratul motiv pentru care nimeni nu era de acord cu relaţia lor.
Îşi ia inima în dinţi şi-şi reface viaţa cu primul pe care îl întâlneşte şi simte c-o iubeşte. Se căsătoresc şi dau viaţă unei fetiţe. Se simte împlinită… fericită. În felul ei, îl iubea.
Însă destinul începe să se facă auzit, în cel mai crunt mod cu putinţă.
După trei ani de căsnicie, îl pierde. În ciuda eforturilor făcute, boala necruţătoare i-l smulge din braţe, pentru totdeauna. Văduvă şi cu un copil. La asta s-a limitat viaţa ei pentru o bună perioadă de timp.
Aceeaşi soarta au avut-o şi părinţii ei. Spulberaţi amândoi la scurt timp unul de celălalt, iar ea „martoră”, văzându-i cum îşi iau adio de la viaţă, în cele mai cumplite chinuri.
În şapte ani pierduse tot: soţ, mamă, tată. Îi rămăsese copilul, singurul motiv pentru care reuşea să-i mai dea un sens vieţii.
Anii treceau, însă durerile nu. Îi măcinau fiecare celulă din corp, fiecare părticică a sufletului.
Hotărăşte să părăsească ţara. Găseşte puterea să-şi refacă viaţa, însă destinul o loveşte din nou.
La scurt timp, după un control de rutină, descoperă aceeaşi boală. Boală care-i „furase” ce-avea mai scump.
De data asta, începe lupta cu ea şi propriul destin. Vrea să-l învingă, să-l mintă. Să-i arate că puterea ei de mamă e mai mare decât „planurile” lui. Că ochii fetiţei ei erau motivul pentru care şi-a promis că nu cedează. Nu atâta timp cât ea există.
Doi ani de suferinţă psihică şi fizică. Doi ani în care şi-a văzut moartea trecând pe sub ochi. Doi ani în care îşi repeta în gând, de mii de ori, aceeaşi frază: „trebuie să trăiesc!”
Asta a făcut… a trăit! A înfrânt destinul aşa cum îşi propusese. Primul ei „plan”, pe care îl dusese la bun sfârşit: lupta cu viaţa! Renăscuse. Era altfel! Nimeni şi nimic n-o mai putea pune la pământ.
Anii trec… trec… şi ajungem azi.
Părea o zi normală ca toate celelate. N-ar fi bănuit o clipă că era ziua care îi aduce adevărul. Adevărul de după 20 de ani, adevăr pe care nu l-a ştiut niciodată. Ziua în care sună telefonul… trecutului.
La celălalt capăt al firului se aude el. El, cel căruia îi pierduse urma din ziua în care a decis să-l şteargă complet din viaţa ei, chiar dacă lucrul asta a costat-o lacrimi şi suferinţă. El, cel pe care l-a purtat mereu în suflet, mereu cu ea, mereu în inima ei.
Ştia doar din auzite că e bine. Că are o familie, o afacere şi că îi merge bine. Nimic mai mult.
Una dintre prietenele ei îl întâlnise. Schimbaseră două vorbe… întrebase de ea. Ce face, cum îi este, dacă îi este bine.
„N-am încetat nicio clipă să mă gândesc la tine. Îmi veneau în minte toate serile în care te căutam, iar tu nu erai niciodată. Toate telefoanele pe care ţi le dădeam, iar ai tăi îmi spuneu tot timpul că nu eşti. Mi-a venit în minte seara în care a doua zi urma să te căsătoreşti şi te strigam plângând la poartă. Ai tăi m-au gonit, spunându-mi că niciodată nu m-ai vrut. Că nu m-ai iubit niciodată. C-ai stat cu mine doar din interes. Voiam să te întreb doar cu ce-ţi greşisem şi să ştiu motivul pentru care m-ai părăsit. Să ştiu de ce l-ai ales pe el şi nu pe mine.
Ţi-am scris zeci de scrisori la care n-am primit niciodată vreun răspuns. Te căutam peste tot, tu nu erai niciunde. Îmi trimiteau mereu vorbă să nu mai calc pe strada lor, c-or să-mi rupă picioarele. C-or să facă lucruri necurate.
Părinţii mei îmi spuneau c-ai fugit cu altul mai înstărit. Aşa aflaseră ei.”
Era străină de tot ce auzea. N-a ştiut nimic din toate astea. În toţi aceşti ani a crezut că el n-a ştiut să lupte pentru ea. Că n-a vrut să salveze nimic din „ei”. Că dragostea lor îi era indiferentă. Că n-a iubit-o niciodată.
Lacrimile îi curgeau şiroi. Îşi pierduse vocea.
După douăzeci de ani, aflase cât mult fusese minţită şi umilită de părinţi, fără ca ea să ştie nimic. Câte lucruri îi ascunseseră. Cum s-au jucat cu viaţa ei, călcându-i dorinţele şi sentimentele în picioare, bătându-şi joc de iubirea ei, punându-i lanţ pe veci.
Simţea doar durere şi neputinţă. Nu ştia dacă să-i urască sau să-i iubească ca şi până atunci. Nu ştia dacă să-i facă răspunzători de toată suferinţa ei sau să dea vina doar pe destin.
„Mi-am pierdut mama cu puţin timp în urmă. În ultimele clipe mi-a mărturist un lucru. Motivul pentru care niciodată n-a fost de acord cu noi şi cu iubirea noastră. Toţi ştiau lucrul ăsta, numai noi, nu.
Bunica ta a fost a fost amanta bunicului meu o viaţă. Asta era „scuza” pentru care te-au urât şi nu te-au acceptat niciodată. După părerea lor, căsătoria noastră nu era decât un păcat, în care am fi trăit tot restul vieţii noastre. Aşa au crezut tot timpul. Iar eu acum, în numele lor, îţi cer iertare.”
N-a avut puterea să mai spună nimic… doar i-a mulţumit.
Îi vin în minte mii de întrebări la care nu va avea niciodată niciun răspuns. Mii de întrebări pe care le va lua cu ea dincolo de viaţă, fără să ştie vreodată cum ar fi fost dacă… era altfel.
Cine erau ei, ei toţi, care şi-au permis să decidă în numele ei şi-al lui? Cine erau ei să decidă destinul unor tineri? Cine le-a dat voie să calce în picioare dragostea propriilor copii? Cine i-a îndreptăţit să hotărască ei soarta lor?
Cine este răspunzător de toate astea? Cine?
Citiţi şi
”Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proști”
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
