Pe la 15 ani inventasem bancul infinit, cu care-mi terorizam cunoscuţii: „Bulă vine de la şcoală şi bunică-sa îl întreabă: Ce-ai făcut azi la şcoală? Şi el spune: Am luat 8 la istorie. Şi ea zice: De ce numai 8? Ce te-a-ntrebat? M-a-ntrebat despre Ştefan cel Mare. Şi ce n-ai ştiut? Am ştiut, dar…” etc. etc. etc. Cam după cinci minute, interlocutorul începea să se prindă că nu e nicio poantă şi că am de gând s-o ţin aşa la nesfârşit.
M-am gândit la momentele de atunci în aproape toate momentele celor 2 ore şi 45 de minute (!!) cât am urmărit, din ce în ce mai siderat, din strictă curiozitate hermeneutică, deja multipremiatul film „Boyhood”.
Mi-a fost greu să nu văd în asta o ironie a sorţii, o pedeapsă ce mi-a fost dată pentru că în urmă cu câteva zile care mă plângeam de filmele care exibă suferinţa! Am TÂNJIT vreme de trei ore fără un sfert după o cât de mică suferinţă, o rană, o picătură de sânge, un coş pe piele, o depresie, după acum am tânjit după o replică de ţinut minte, după o glumă, fie şi de prost gust, după CEVA, ORICE.
După ce a văzut „Moartea domnului Lăzărescu”, tata a dat un verdict sec şi aparent excesiv: „Nu e un film. E realitate. Pot să văd exact acelaşi lucru într-un spital”. Este hiperrealismul un obiectiv de dorit? Este, la urma urmei, artă, creaţie – sau doar tehnică? Ana Blandiana spune undeva – răspunzând acuzaţiilor că artiştii deformează realitatea: „Bineînţeles că o deformează! Cine vrea s-o vadă nedeformată, poate să se uite pe geam”.
M-am uitat aproape trei ore pe geam. „Boyhood” nu este un film, ci un cine-vérité, în care nici măcar SELECŢIA fragmentelor de viaţă prezentate nu are vreo relevanţă. Dacă în loc de 12 ani – pe sărite, fireşte – s-ar fi filmat trei ore la rând, cu o singură cameră, într-un singur loc, nu cred că era mare diferenţă. Sau dacă s-ar fi ales cu totul alte secvenţe, la fel de banale. Este un reality show. Am urmărit aproape în întregime – tot din curiozitate – primul sezon din Big Brother şi pot afirma că nivelul discuţiilor din Casă era peste cel al dialogurilor din „Boyhood”: – Bună, ce faci? – Bine, tu ce faci? – Bine. Vrei să mergem la petrecere? – Bine – Vine şi Sheena – Bine”, pe zeci şi zeci şi zeci de minute!
Din când în când, te încurajezi singur spunând „Să vezi că acum ăia…” Wrong. Ăia nimic. Îşi trăiesc viaţa, cursiv, banal, monoton. În trei ore fără un sfert există un singur moment de tensiune, când se pileşte un tip şi se poartă urât, dar nu foarte urât! Nici vorbă de „Alice nu mai locuieşte aici” sau alte filme asemănătoare. După care dispare definitiv din peisaj. Şi mai există, e drept, o scenă absolut delicioasă în care tatăl (Ethan Hawke, minunat!) discută cu copiii lui adolescenţi despre sex. 5 + 5, 10 minute de CEVA, într-un fluviu de nimic, pentru care n-au fost suficiente cele două ore standard, musai trebuiau 2 trei sferturi, că altfel regizorul n-apuca să spună tot ce avea de spus – adică… habar n-am ce! Că viaţa trece. Că viaţa asta e ca o fântână. Sau că viaţa asta, ehei!, nu e ca o fântână!
Nu pot spune însă că filmul nu mi-a oferit două lucruri interesante. Primul provine, paradoxal, tocmai din sărăcia epică şi de idei: dacă aşa trăieşte o familie americană medie, atunci e clar că SUA vor domina lumea şi în următoarele sute de ani! A creşte singură, ca profesoară (!), doi copii, într-o casă cum 90% dintre români nici nu visează, a-ţi găsi imediat un job, pe orice nivel de calificare, a obţine o bursă integrală şi alte asemenea sunt floare la ureche! Sunt la fel de banale precum restul banalităţilor filmului.
Al doilea: faptul că producţia este un experiment, actorii fiind filmaţi, în creşterea/îmbătrânirea lor naturală, vreme de 12 ani. Salut faptul că se mai fac experimente în artă! Ceva similar, la altă scară, a făcut graficianul Mihai Stănescu, fotografiindu-şi fata, în acelaşi loc şi în aceeaşi rochiţă, o dată pe an, vreme de un deceniu, cred, imaginile sunt în vitrina magazinului său, vizavi de Sala Palatului.
Nu de alta, dar funcţionează – cu succes! – atâtea reţete, atâtea inerţii, atâtea convenţii, încât orice experiment este, zic eu, binevenit.
Totul este însă să şi comunice ceva, cât de cât…
Citiţi şi
Peggy Guggenheim: “Cumpăr o lucrare de artă pe zi și trăiesc la maximum”
Înapoi în anii nopților magice
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
