“Dacă, altădată, în faţa unui mort, mă întrebam: La ce i-a servit oare să se nască?, acum îmi pun aceeaşi întrebare în faţa oricărui om viu.” Emil Cioran
Nu ştiu vouă, dar mie, gândul morţii îmi dă târcoale zi de zi. E un gând bun, ce mă face să mă simt vie şi să conştientizez că ziua de mâine nu mi-e promisă. Mă gândesc aşa: “Dacă aş muri acum, ce şi-ar aminti lumea despre mine?” Păi, simplu, şi-ar aminti exact ceea ce eu am făcut. Atunci, să fac ce-aş vrea să-şi amintească lumea despre mine: să pornesc în dimineaţă cu un zâmbet şi cu o mângâiere pentru ceilalţi, să mă prindă prânzul cu cununa mulţumirii pe tâmple iar seara, seara când Luna e regina lumii, să mă prindă seara cu mâinile împreunate a rugăciune. Şi dacă vine Dumnezeu, pe înserat, să mă întrebe: “Ţi-am dat Ziua-de-azi, fiinţă, ce ai făcut cu ea?”, eu i-aş răspunde, privindu-L în adâncuri: “Am trăit-o pe toată, Doamne, n-o mai am!”
©Henri Cartier-Bresson
Eu nu dau sfaturi, sunt cea mai neînsemnată făptură, dar întrebarea lui Cioran m-a zgâriat pe inimă. De ce vrea omul nemurirea? Ce ar face cu atâta timp, fără nici un final? Cum ar fi un drum fără sfârşit?
Vii pe lumea asta să sădeşti. Sădeşti ce te lasă pe tine inima şi-n urma ta rămâne o grădină. Gardul acestei grădini e o împletitură din zile, iar poarta e chiar moartea. Ce rost ar avea un gard fără poartă, ori un cerc, ce rost ar avea, dacă nu e închis?
Prin ADN-ul nostru transmitem tipare şi prin faptele noastre, amintiri. La ADN nu putem umbla, dar la fapte, da. Nu poţi trăi, realist şi sincer, fără să te zgândăre, din când în când, întrebarea: “Oare mie când îmi vine rândul?”
Aşadar, bucuraţi-vă cât puteţi. Bucuraţi-vă de o cafea, de o îmbrăţişare, de o umbră, de un umăr. Împărţiţi bucuria ca şi cum aţi rupe dintr-o pâine caldă bucăţi mici, să ajungă la fiecare.
Să nu ne mai roadem unghiile încâlcindu-ne în întrebări. Rostul vieţii nu trebuie căutat. Trebuie sădit, udat, plivit, crescut, cules şi împărtăşit. Dacă dă Dumnezeu şi trăim să facem toate astea cu Rostul, am trăit cu folos.
Tot Cioran a spus: “Copilăria mea a fost Paradisul.” Vezi la ce ţi-a servit să te naşti, Emile? Te-ai născut să cunoşti Paradisul. Ţi-o spune o ţărancă cu doişpe clase ce nu a citit o iotă din Heidegeer ori Nietzsche. Dacă te-ai născut să cunoşti Paradisul şi ai plecat nemulţumit, asta nu mai e treaba Lui Dumnezeu.
Moartea nu-i o doamnă neagră cu coasa, după cum nici viaţa nu-i o zână bălaie cu bagheta. E mai simplu de atât: moartea este portiţa care se închide când pleci din grădina ta. Nu spuneţi, atât de melodramatic, “Adio!” Nu spuneţi nimic, tăcerea e de aur.
Citiţi şi
Christian Dior și WC-ul din fundul curții – Eleganța vieții pe trepte de contrast
Unde ne sunt oamenii sănătoși la cap și la inimă?
Un kilogram de… bucurie, vă rog!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
