Nu știu cum să-ți spun, dragă chiar nu e potrivit.
Până azi, am crezut că sunt o privilegiată. Vedeam în jurul meu, citeam și aflam despre incredibile povești despre adulter și le priveam ca pe niște ciudățenii. Care pe mine, pe noi, nu ne vor privi niciodată. Am fost convinsă că noi ne iubim fundamental, irevocabil. Și poate că aș mai fi trăit încă o vreme cu aceeași convingere, dacă o întâmplare banală nu mi-ar fi revelat, brusc și crud, adevărul despre noi. Și, ce să vezi, nu era mare diferență între acele povești și ceea mi s-a întâmplat și mie, fără să știu. Dacă aș fi fost mai fericită continuând să trăiesc în ignoranță? Mai mult ca sigur, căci ai fost un actor de Oscar, comportamentul tău abil nu mi-a dat nimic de bănuit. Dar de această înscenare mizerabilă tot aveam să-mi dau seama cândva. Și tot mai bine mai devreme, nu? Limitez pagubele…
Cum spuneam, o întâmplare cât se poate de banală, și să mă ierți că nu am stomacul suficient de tare să te confrunt direct și aleg calea blândă a scrisului. Îmi este mai ușor să asimilez așa noua mea realitate și să-mi organizez gândurile.
Dimineață ți-ai uitat acasă niște mape de la serviciu. Ești mereu cu capul în nori, acum știu și de ce. M-am gândit că poate ai nevoie de ele, căci știu cât de importante sunt situațiile la care lucrezi mereu, chiar și acasă. Așa că am zis să le iau cu mine când ies în oraș, cu gândul să trec și să ți le las în drum, ca nu cumva lipsa lor să-ți aducă neplăceri. Le-am ridicat de pe birou și am dat să ies din casă, când am observat o foaie căzută. Așa că m-am întors, am deschis prima mapă și am pus-o acolo. Dar imediat am deschis-o la loc, căci ochiul îmi rămăsese agățat de ceva printat frumos pe acea hârtie. Era o rezervare pentru două persoane, pe numele tău și al unei oarecare Mrs., într-un hotel din Paris, pentru weekendul viitor. Weekendul acela în care urmează să ai cea mai plictisitoare conferință din lume, tocmai la Satu Mare…
Nu, nu am procedat cum am citit că au făcut alte femei aflate în aceeași situație de c*cat. Tot au fost bune la ceva și poveștile alea… Nu am început să caut de nebună alte indicii prin mape, prin birou sau prin buzunarele hainelor. Nici măcar nu am sunat să vă anulez rezervarea (cum am fost tentată în primul moment). Nici n-am plâns și nici nu m-am dat cu capul de pereți. Aveam un mort pe masă și acum urma un doliu asumat cu toată demnitatea care mi-a mai rămas. Am găsit și pixuri, și hârtie pe care să-ți scriu aceste rânduri, și la ora la care tu citești toate acestea, eu nu mai am nici întrebări, nici nu mai caut vinovați și mai ales nu vreau explicații. Dacă tu ai ajuns până acolo, e limpede că eu nu mai contam. Viața mi-a servit până acum pe cel mai frumos și mai înșelător dintre toate chipurile ei. Și, deși mă doare de mor, știu că va trebui să accept că s-a terminat.
Îți mulțumesc pentru ceea ce am trăit, experimentat și învățat alături de tine până acum. Nu voi considera nimic pierdut, nu te voi urî, nu o voi căuta pe acea femeie ca s-o păruiesc și nici ție nu-ți voi face vreo scenă, în public sau în privat. Aleg să plec. Mi-am luat câteva lucruri, voi trimite pe cineva după restul, iar cele în comun le vom împărți – că așa fac oamenii civilizați, nu? – la notariat sau la tribunal, tu alegi. Deocamdată, te rog, nu mă căuta.
PS: Vezi că în weekend plouă la Paris!
Citiţi şi
Băieții răi din manuale – It Ends with Us
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
