Bertrand Russell a spus-o cel mai bine: tolerăm defectele pe care le au prietenii noştri, dar abia dacă ne putem imagina că şi ei văd la noi defecte şi că ne acceptă cu tot cu ele. Păşim greu în afara noastră fiindcă punctul pe “i”, dacă trebuie să-l punem noi, se pune greu, tare greu. Suntem experţi la arta negocierii cu noi înşine, tranzacţie nefinalizată din care alegem să ieşim adesea fără nicio vină, ba chiar luaţi prin suprindere că ninge, deşi e iarnă, că e frig, deşi toată luna au fost zero grade şi aşa mai departe.
Rezoluţii noi? N-aş prea zice. Pe mine, sfârşitul de an m-a cam tras de urechi fiindcă m-a prins cu lecţia neînvăţată. Sau, poate, asta a fost marea mea lecţie: să-mi dau seama că trebuie să pot păşi în afara mea. Că noi, ca oameni, trebuie să nu uităm că avem poveşti aproape identice şi că acolo unde empatie nu e, nimic nu e. Şi că deşi experientele sunt alteori diferite, fricile ne sunt cam aceleaşi.
După ce m-am scuturat de povara înţeleptului care a înţeles tot, dar n-a priceput nimic, mi-am propus şi mai abitir să-ndrept ce era de îndreptat. Fiindcă omul, pe cât creşte, trebuie să ajungă să stea drept ca bradul. Şi pentru asta ne trebuie lecţii de viaţă şi ţinere de minte, sinceritate faţă de noi pentru a putea fi sinceri cu ceilalţi şi mai trebuie, nu-i aşa, să acceptăm că universul nostru nu e mic şi confortabil, ci infinit, necunoscut şi cu atât mai înspăimântător şi frumos în acelaşi timp.
Când vina se împarte, rănile se micşorează. Când te dai un pas în spate şi încerci cu adevărat să înţelegi, când îi tragi una peste bot ego-ului care nu mai poate de neastâmpăr şi mai să iasă prin cămaşă, mai că apuci să-l înţelegi şi pe celălalt. Şi-atunci nu ştii pe cine sau dacă să te mai superi. E o decizie, în fond, de a privi spre viaţă cu alţi ochi, mai buni, mai blânzi, de a te privi pe tine mai responsabil şi de a nu decide să crezi că în spatele întâmplărilor de zi cu zi e un complot uriaş al unor forţe nevăzute care n-au nimic mai bun de făcut decât să-ţi verse cafeaua pe pantaloni.
Iar acesta ar fi, pe de-o parte, felul de empatie de care avem nevoie şi, pe de altă parte, un mod de a ne reaminti că suntem departe de a fi perfecţi şi că înainte de a arăta cu degetul e bine să ne punem pe noi sub lupă, să ne vedem vârful nasului, să ne întrebăm dacă nu cumva străpunge uşa şi să descoperim în noi tot ceea ce va fi, în fond, responsabil de felul în care arată viaţa noastră prezentă. Să nu căutăm, aşadar, vreun făptaş deghizat care stă noaptea să ne-ncurce iţele, ci să privim cu atenţie în oglindă fiindcă s-ar putea, spre suprinderea noastră, să vedem că nu vedem atât de bine.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
Unde nu e iertare, de multe ori e pace
Voi ați observat cât de greu e pentru unii să suporte fericirea, binele sau succesul altora?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
